Urbs Turrita [i]
De ce am pus imaginile în oglindă? Pentru că aşa pot fi văzute şi de cei din Nord, şi de cei din Sud.
Pe strada despre care este vorba s-ar putea construi aşa ceva?
De la bun început trebuie să ştiţi că ilustrarea cu imagini "în direct" va fi săracă pentru că, încă două săptămâni de acum încolo, nu dispun de timpul necesar să mă plimb cu camera foto în mână, hoinărind pe străzi.
Îmi continui "hoinăreala" prin lumea imaginilor de atunci în căutarea unui hotel cu peste 21 de etaje pe strada Mântuleasa, pentru că sunt sigur că voi putea să mă urc în liftul care duce sus la ultimele etaje, mai ales că azi, duminică, nu este mai nimeni, oamenii fiind la biserică, la slujba de dimineaţă. Mai am câţiva paşi şi am ajuns. De ce mă duc sus în vârful hotelului? O să fiu mai aproape de cer, pot vedea de jur împrejur oraşul şi aşa pot să-mi fixez locurile unde vreau să ajung. La ora asta e foarte bine pentru că, aşa cum am spus la început, oamenii sunt la biserică, şi liniştea este rar tulburată de câte o maşină, sau un tramvai singuratic scârţâind pe şine.
De obicei mergem pe stradă atenţi la locurile unde păşim ca nu cumva să ne împiedicăm sau să alunecăm, şi arareori ridicăm privirea. Poate căutarea sau aşteptarea unui autobuz, a unui taxi, ne fac să privim în lungul străzii, înaltul ei intrând în conul nostru de perspectivă fără voia noastră. Când ne plimbăm cu paşii agale privim ansamblul fără a da mare atenţie înălţimii perspectivei.
Hotelul înalt, cu peste 21 de etaje, cel din povestea spusă de Mircea Eliade, este cred semnul dorinţei de înălţare, de dominare, iar mintea noastră urcă, urcă, urcă până când nici ea nu mai înţelege unde se află, dar cu certitudine şi-a găsit locul. Verticalitatea este, aşa cum scrie Paul Claudel, datul Omului şi al Arborelui, iarba se află într-o dialectică de opoziţie, dar şi de convieţuire cu arborii. Şi aşa cum ne spune Bachelard[ii], copacul este simbolul "integrităţii eroice", mai ales prin singurătatea sa şi contradicţia cu platitudinea pământului.
"De-abia acum hall-u i se dezvăluia în toată vastitatea lui, luminat în chip misterios, parcă prin tavan şi volutele coloanelor, căci nu se vedeau, nicăieri, ferestre, iar lumina zilei, care ar fi trebuit să se reverse prin cele două mari uşi turnante, părea depărtată şi palidă. Cît putea cuprinde cu ochii, se întindea un singur covor gros, roşu-aprins, a cărui dogoare era întreruptă doar de fotoliile şi măsuţele joase, în jurul cărora aşteptau, absenţi, sau dormitau, bătrîni şi bătrîne de toate vîrstele. La răstimpuri treceau şi femei tinere. Priveau doar înaintea lor, acolo unde, departe, zăreau oglinzile. (...) Dar asta a fost demult, asta a fost la început. La începutul începutului. Şi nimeni n-a înţeles. N-au înţeles că poemul era scris sub semnul lui Orfeu, că era vorba de Dionysos, şi vesteam acolo beatitudinea fără nume, cînd vom fi toţi lîngă el, alături de el, la curţile lui, ale împăratului, la curţile zeului..."[iii]
Nu-mi pot şterge din minte imaginea mea stând, aveam patru-cinci ani, în spatele gardului şi privind fascinat, printre stâlpii deşi ai acestuia, trotuarul pe care alergau într-o hărmălaie uriaşă, alunecând (aşa mi se părea atunci) pe trotinetele din lemn cu roţi zgomotoase din rulmenţi sau cu roţi din lemn, mici hoarde de copii, cu care nu aveam voie să mă joc. Normal că atunci când găseam o ocazie mă furişam în stradă ca să alerg împreună cu copii de diferite categorii sociale şi eram atât de încântat încât, într-o zi mi-am luat trotineta şi am ieşit în stradă să mă alătur "hoardelor". Aveam o trotinetă minunată, cu roţi cu cauciuc, adusă, cred, din Germania, încă dinainte de război, fără de care am rămas în prima jumătate de oră, fiindu-mi smulsă din mâini şi furată de un "hăndrălău" de vreo şai'şpe ani. Am plâns, dar tot am fost pedepsit de bunica mea pentru neascultare şi încălcarea interdicţiei de a ieşi din curte. "Copilăria este cu siguranţă mai mare decât realitatea." [iv]
De fapt, mă gândesc, plecând de la această amintire, cât de mare şi frumoasă e lumea în care trăim, şi cum suntem obligaţi să stăm blocaţi in spatele gardului din mintea noastră pe care l-am construit din frică, disciplină, protecţie pentru cei din jurul nostru. Şi mie, ca oricărui om, îmi place "hoinăreala" pe străzi, printre case, oameni şi maşini, îmi place să simt respiraţia străzii, îmi place să umblu liber. Am impulsul sa trăiesc "normal", dar îmi trece repede pentru că nu e voie! Nu este nimic de comentat.
De sus, cocoţat pe hotelul cu peste 21 de etaje de pe strada Mântuleasa - contează că nu există un astfel de hotel? - sunt liber să ajung oriunde, pe ce stradă vreau eu.
E iarnă bucureşteană, nehotărâtă şi maculată de poluarea aerului, şi mai este un motiv care o face să fie nedorită: "Absenţa luptei e adesea o caracteristică caselor în iarnă pe care le găsim în literatură. Dialectica universului şi a casei est aici prea simplă. Zăpada, în speţă, nimiceşte prea uşor lumea exterioară. Ea universalizează universul într-o singură tonalitate. Cu un singur cuvânt, cuvântul "zăpadă-,universul este exprimat şi suprimat pentru fiinţa adăpostită." [v]
*
Bucureşti, Strada Visarion numărul 8. Autor: arhitect Ion Berindei, 1906.
Am mai menţionat porcăria de acolo!
Există rău şi bun, răi şi buni, şi noi alegem unde să ne situăm, şi astfel facem o opţiune în perfectă cunoştinţă de cauză. Pentru unii este rău ceea ce este bun pentru alţii şi invers, dar problema "ce este bine" depinde de educaţie, cultură, bun simţ social, cinste şi corectitudine.. Nu voi insista asupra acestui subiect care practic împarte oamenii în două tabere distincte. În categoria celor "răi" se situează şi cei "care nu se amestecă", poate indiferenţi, poate neştiutori, poate trăind într-o lume a grijii pentru ziua de mâine. Sunt atât de categoric pentru că e dureros ce se întâmplă sub ochii noştri. Orice clădire distrusă, deci condamnată la moarte, aduce multe rele şi în primul rând, uitarea. Cei ce vin "după" nu vor mai avea repere, repere ale valorii, istoria locurilor va avea tot mai multe pagini albe sau cu scrisul aproape şters.
Dacă azi este important să avem cât mai multe mărturii ale operelor arhitecţilor care au ridicat Bucureştiul la un nivel european, mâine cei ce vin vor avea nevoie de mărturii fizice ale arhitecţilor de azi. Ce o să se întâmple peste 60-70 de ani, clădirile pe care le lăudăm şi le apreciem azi vor fi demodate, părăsite, înstrăinate şi demolate pentru a fi înlocuite cu "altceva"?
Nu se arată încă lumină în minţile multora dintre cei ce stau temporar pe scaune înalte şi pot semna decizii importante pentru oraş dar, pentru ei, simple hârtii? Să le aprindem lumina?
*
Erată la articolul Bucureştiul într-o hală:
Bip, bip, bip! Telefonul!
Am un mesaj. "Am ajuns la cufărul cu amintiri...". Sunt ataşate trei imagini din schiţele decorului pentru D'ale carnavalului. Mesajul este de la Vladimir Iuganu şi continuă: "Mi se pare incredibil, a fost un efort acolo, din toate părţile. Şi cred că e ceva irepetabil azi."
Când am scris Bucureştiul într-o hală am omis să spun de omul care a fost un mare "jucător" în echipa care a ridicat decorul (care din păcate a dispărut într-un depozit, dezmembrat în bucăţi, când neşansa a făcut ca hala în care pregăteam spectacolul D'ale carnavalului de Ion Luca Caragiale să fie vândută unui investitor. Ce echipă minunată de actori ai Teatrului Bulandra era acolo: Ioana Macaria, Rodica Lazăr, Claudiu Stănescu (decedat prematur în anul 2017), George Ivaşcu (ministrul culturii în 2018), Cornel Scripcaru, Dan Aştilean...)
Am muncit la acest proiect timp de aproape doi ani, mergând cu vântul puternic din faţă, dar avându-l alături pe Vladimir Iuganu, un om care iubeşte scena şi este iubit de scenă, un talent, plin de idei, cu umor şi dăruire pentru artă.
Macheta decorului, realizată de Vladimir Iuganu, pentru spectacolul D'ale carnavalului de I.L. Caragiale într-o sală de spectacol amenajată într-o hală la Republica (spectacol nefinalizat), 2010-2013
Dacă tot am intrat în această zonă a teatrului, aştept cu nerăbdare şi interes, acum că s-au deschis - sau mai bine zis s-au intredeschis - porţile teatrelor (aici intră şi Opera), să văd cum vor arăta repertoriile pentru stagiunea 2021. Recunosc că interesul cel mai mare îl am pentru câteva teatre cum ar fi Teatrul Bulandra, Teatrul Odeon, Teatrul de Comedie, Teatrul Maghiar din Cluj şi Opera Naţională Bucureşti şi Iaşi. Fără a uita Teatrul Act!
Mai am de scris un episod, cu micile poveşti din "trapezul pe care-l formează străzile Calea Călăraşi, Strada Traian, Bulevardul Pache Protopopescu - Calea Moşilor Vechi şi Strada Sfânta Vineri, în mijlocul căruia se află "triunghiul magic"[vi] alcătuit de străzile Mântuleasa, Popa Soare şi Bulevardul Pache Protopopescu", în curând.
[i] Urbs Turrita, Colecţia Athanasius Kircher, Mundus Subterraneus, Amsterdam, 1682, The Skyward Trend of Thought (The Metaphysics of the American Skyscrapers) - Thomas A. P. Van Leeuwen, Library of Congress, 1988
[ii] Gaston Bachelard (!884-1962) - filozof francez, considerat întemeietorul criticii moderne
[iii] În curte la Dionis - Mircea Eliade
[iv] Poetica spaţiului, Georges Bachelard - Gaston-bachelard-poetica-spatiului
[v] ibidem
[vi] Cf. Dicţionar de locuri literare Bucureştene, pag. 289 - Corina Ciocârlie şi Andreea Răsuceanu - Editura Humanitas, 2019.