Intangibilitatea e un blestem.
În acest an, cei mai mulţi, am dus o viaţă de strigoi. Sigur că aceia care au familii au făcut faţă mai bine dezastrului. A fost anul în care ni s-a demonstrat cât de vitală e intimitatea. Sunt absolut convinsă că orice sevraj al oricărui dependent de urbanitate & mondenităţi, hipsteraş sau metrosexual s-a stins după câteva luni. Apoi a apărut povara mai mare: aceea a golului. Nimicul poate atârna mai greu ca plumbul.
Cei care nu au avut şansa să aibă legături intime sau familii s-au pomenit în mijlocul nimicului ca în largul unui ocean. Trebuiau să se agaţe de reziduuri de memorie, să tot recicleze amintiri ca să nu se scufunde.
Ce e cel mai dramatic este că, în absenţa intimităţii, fiinţa se alienează ea însăşi. Nu te poţi mângâia, dezmierda sau alina singur, nu te poţi alinta. Sigur, îţi poţi face mici plăceri, îţi poţi improviza un oarecare confort, te poţi cât de cât delecta. E loc de puţin divertisment, dar nu se poate trăi în siajul acestor plăceri solitare prea mult. Reţelele sociale au efecte euforizante şi de drog, dar şi-au epuizat resursele şi ele nu pot suplini decât parţial viaţa reală, contagiunea reală.
La începutul oficializării pandemiei, mi-am zis că va fi un an în care vom sta în purgatoriu. Că va fi un fel de "vipasana" impusă pentru cei singuri. Dar nimeni nu rezistă atât de mult închis în mintea lui. Sunt două forme de tortură psihică: izolarea fizică şi supravegherea continuă. Copiii din orfelinate, dacă nu au parte de tandreţe fizică şi de atingere, devin nişte fiare. Urlă.
Această pandemie, spre deosebire de alte calamităţi cum sunt cutremurele, inundaţiile, în loc să ne unească şi solidarizeze, ne-a sălbăticit. E firesc. Când dispare contactul fizic cu semenii, cel care hrăneşte o nevoie vitală, apar reacţii adverse, sentimente de conflict, resentimente, disperări şi furii. Psihismul inconştient resimte această ruptură ca pe o respingere: e pură anxietate de separare. Trăită în diverse game ale terorii intime.
Suntem o specie gregară. Tocmai pentru că sufletul şi corpul sunt în fapt inseparabile, sistarea atingerii, ne forţează să convieţuim pur "metafizic". Nimeni nu e capabil de aşa ceva, însă, convieţuirea e ceea ce ne oferă împlinire şi satisfacţie, dar lucrurile acestea nu survin în vid, nu se produc într-o dimensiune în care suntem reduşi, împuţinaţi, striviţi, descompuşi, reificaţi, transformaţi în cuvinte, idei, imagini.
Strigoii nu se iubesc între ei. Ei nu au nimic de pierdut, ei sunt "nemuritori şi reci", nu au ce să îşi ofere unul altuia. Fiecare e captiv în cercul durerii proprii, în carcera trecutului propriu.
Sufletul destrupat nu e capabil de iubire, generozitate, investiţii afective. Oamenii se pot frecventa cu mare aplomb şi voluptate de la distanţă cât timp au o promisiune de întâlnire în realitate, de materializare a atingerii.
Nu trăieşte nimeni doar rumengând amintiri şi nici doar în prezent - virtual, e morbid. E absolută nevoie de reverii, de fantezii, de proiectarea unui viitor. Cam toate formele de imaginaţie în care investim energie vitală sunt populate de oameni, de întâlniri, de întâmplări. Sunt decantări ale unui împreună posibil. Fără speranţa acestui împreună dispare motivaţia de a mai iniţia orice, ba chiar şi aceea de a acţiona.
Pandemia ne-a lăsat în aer pentru că ne-a tăiat legătura vitală cu poiectele de viitor. Nu ne mai putem face planuri. Psihismul uman nu poate subzista prea mult doar din resurse, fără schimb de energie cu un mediu real, complex, vital şi fără proiecte şi proiecţii. Chiar şi puşcăriaşii se gândesc la ziua eliberării, se agaţă de ea în sinea lor, îşi imaginează un dincolo de prezent.
Când eşti singur, însă, prizonier pe termen nelimitat al unei situaţii de criză, inapt să îţi imaginezi viitorul, angoasa îşi face de cap...
Singurătatea e şi ea o insulă, nu e infinită... La un moment dat nu mai ai ce explora. Ajungi la capătul universului propriu. S-a spus că am devenit un fel de Robinsoni, naufragiaţi în apartamente, lipiţi de ecrane. Nu e chiar aşa. Umanitatea din sinea lui Robinson nu se degrada, tocmai pentru că nu era în contact cu ea... nu asista la spectacolul trist al degradării sufleteşti a semenilor.
Era doar el izolat de lume, în cazul de faţă lumea e în descompunere, fiecare se îndepărtează de fiecare. E un fenomen de dispersie. Am în minte imaginea unui univers în expansiune care îngheaţă. Cu cât planetele sunt mai îndepărate de sursa de căldură şi lumină care le şi ţine împreună - steaua - cu atât sunt mai pustii, mai reci. Viaţa e întreţinută de căldură. În cosmos, pe măsură ce corpurile se îndepărtează unele de altele, se răcesc.
Până şi un novice în psihologie ştie că e mult mai uşor de îndurat sărăcia când eşti iubit şi dorit decât lipsa dragostei când eşti bogat. De aceea e aproape o blasfemie să pretinzi că principala prioritate în viaţă e siguranţa materială sau cariera sau accesul la resurse social-politice.
Principala prioritate în natură e iubirea. În situaţii de pericol şi supravieţuire, specia s-a salvat prin afecţiune şi ataşament, mamele s-au sacrificat pentru pui, bărbaţii pentru femei, femeile pentru bărbaţii iubiţi, taţii pentru familii. Nu te salvează banii de la înec, dar un om care te iubeşte, da.
Situaţia aceasta o dovedeşte din plin. Banii nu ajută la nimic.
Conflictul din mentalul colectiv este între o formă de securizare naturală (care presupune solidaritate umană, iubire şi înfruntarea bolii) sau forme de securizare artificiale.
Sub tutela comodităţilor pe care ni le oferă şi sub pretextul securităţii, societăţile contemporane ne oferă mai puţină siguranţă decât cele în care nu erau atâtea mijloace de protecţie "man-made".
Sentimentul instinctiv de linişte şi protecţie e dat de iubire într-o infinit mai mare măsură decât de bunuri materiale, medicamente. Dăruirea mamei ne oferă o imunitate sufletească. Tocmai asta face instinctul: ne oferă un sentiment - placebo de siguranţă.
Acumularea de bunuri şi putere politică, de faimă, de succes profesional sunt tot acte ratate de securizare. Orice societate e o construcţie artificială. Puterea şi faima nu ţin pe nimeni în viaţă. Instinctele sunt forţe ale naturii proprii care ne ţin în viaţă. E valabil pentru toate fiinţele biologice.
"Numai dragostea împărtăşită ne dă puterea să murim împăcaţi", îmi spunea o prietenă veche. Desigur. Şi asta pentru că numai ea i-a salvat pe strămoşi de la moarte. Îţi dă o linişte şi e ea însăşi o putere. Sentimentul de siguranţă pe care îl dă e mai presus de unul obiectiv, real... tocmai pentru că iubirea a funcţionat de-a lungul evoluţiei ca unic mod de supravieţuire şi perpetuare a speciei. În stare aceea de împlinire frica de moarte dispare pentru că în ea sunt conţinute experienţele strămoşeşti ale supravieţuirii.
Cea mai bună dovadă că sufletul nu e o emanaţie a conştiinţei, ci un înger al trupului, e că se degradează atunci când corpul suferă şi nu când mintea are o pană de inspiraţie.
Cam asta a fost. Anul 2020 s-a dovedit a fi ceva mai grav şi mai mult decât un purgatoriu.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)