Sărbătoare. Şi Lumină

Mie mi-au plăcut mereu sărbătorile. Curg uşor înspre a mă bucura de orice "scuză" de a ne conecta la BINE...

Dar perioada asta de iarnă are o valenţă aparte. O stare care se aşază cu sărbătorile toamnei mai întâi. E o stare pe care abia după naşterea lui Andrei am reuşit să o pun în cuvinte... să o conceptualizez. Sunt recunoscătoare oamenilor care m-au ajutat să văd şi să înţeleg momentele aşa. Şi lui Andrei că m-a însoţit până am văzut asta...

Sărbătoarea e pauză. Dincolo de iureşul pe care viaţa asta l-a creat în jurul lor, sărbătorile nu sunt nici despre cadouri, nici despre planuri sau pregătiri. Iar anul ăsta ţine să ne amintească asta şi mai mult...

Toamna e anotimpul care ne adună din expansiunea verii (care e o expansiune exterioară) - ne adună spre noi... încet spre interior. Afară se face tot mai frig. Viaţa se retrage din plante - doamne ce mi-a plăcut când am auzit prima dată formularea asta... viaţa se retrage din plante... încet, din capătul frunzei, spre crenguţe, trunchi şi prin rădăcină, lumina de viaţă din plante ajunge în pământ. Fiinţe elementale iau lumina când ea ajunge în vârf de rădăcină şi o îngrijesc şi sporesc în întunericul adânc al Mamei Pământ, până la primăvară când îi dau iar drumul să iasă în lume. Ştiţi voi că frunzele cad atunci când lumina de viaţă din ele s-a scurs spre tulpină şi nu le mai ţine acolo?...

Aşa începe pentru mine iarna. Cu toamna pe care o tot observ. Mutându-se din afară înspre înăuntru.

Dacă primăvara şi vara au lumina şi strălucirea exterioară care ne vitalizează fără să vrem, acum începe o muncă mai puţin vizibilă. Pentru că lumina se retrage în adâncuri. Nu dispare. Doar că nu mai e evidentă. Spaţiul devine misterios. Şi magic. În întunecimea care începe să se lase, este o stare de tensiune poate, ca urmare a necunoscutului, dar şi o atracţie pe care nu o ştiu descrie...

E ceva... aproape brutal de sălbatic în peisajul ăsta de dinainte de a se aşeza iarna... E frig. E... ţepos... E necunoscut. E aproape mistic. Ca orice spaţiu de trecere.

Iarna ne invită să "închidem" tot mai mult ce se întâmplă în afară şi să revenim ÎNĂUNTRU. Şi asta aduce necunoscut.

Uneori aproape se aseamănă cu disconfortul necunoscutul ăsta. Dar e o FRUMUSEŢE care nu poate fi negată în acelaşi timp. Şi o atracţie de neexplicat. Avem de mers pe drumurile astea care acum au tot mai puţină lumină din afară. Să începem conştient să ne aprindem lumina din interior... din suflete şi inimi.

Acum e iarnă. Şi se apropie Crăciunul. Şi pentru mulţi e despre cadouri şi veselie şi familie. E şi pentru noi aşa.
A dărui creează un spaţiu pe care îl hrănesc şi îl susţin să crească înăuntrul meu. Şi vreau să vadă şi Andrei cum se simte asta.

Dar dincolo de daruri, iarna e despre adâncul cel mai adânc. Întunericul cel mai întunecat. "Ziua" cea mai scurtă. Lumina (exterioară) cea mai puţină. Şi sigur că este strălucire. Dar este o linişte pe care o poţi auzi cu claritate. Iar anul asta, ţinându-ne în case, ne susţine să ne uităm la liniştea asta. Şi nemişcarea. Iarna, sămânţa e în adâncul negru. Iarna pare că nimic nu se întâmplă. Şi în acelaşi timp, faptul că primăvara va ieşi o plantă din acea sămânţă, se datorează incredibil de mult iernii... statului... nemişcării... întunericului... Că aşa pare pe dinafară.

Avem iarna sărbătoarea care mie îmi e cea mai dragă. E o sărbătoare despre care nu se vorbeşte mult. Am văzut sărbătoarea asta creată pentru copii... şi trăiesc de atunci atâta recunoştinţă că am putut experimenta un adevăr aşa frumos.

E o seară în care se desenează o spirală din crenguţe de brad, pe podeaua unei camere. În mijloc se aşază o lumânare. În cameră la început, e întuneric. O singură flacără arzând.

În linişte, copiii primesc pe rând câte un măr în care se află o lumânare. Intră fiecare pe rând, încet... lent... în spirală. Şi merg spre centru pentru a aprinde lumânarea lor de la lumânarea din mijloc...

Drumul e mai uşor la început. Drumul spre... miezul fiinţei începe lin... apoi devine tot mai... strâmt... poate chiar te încurci în propriile mişcări... cine a parcurs vreodată o spirală, înţelege ce spun. Dar mergi înainte. Vrei să ajungi la Lumină. În Centru e mereu Lumină.

Şi îmi aprind lumânarea. Apoi încet, ies iar din spirală, lăsând mărul meu undeva pe spirala de crenguţe. Şi intră următorul copil. De data asta având un pic mai multă lumină... avem deja două lumânări aprinse...

În final, încăperea e plină de lumină. Spirala e plină de lumânări. Şi liniştea e deplină.

Şi se aşază în suflet adevărul că Iubirea, ca şi Lumina, sunt singurele două lucruri din care cu cât împărţi, cu cât dai mai mult, cu atât devin mai mult...

Trăieşti asta atât de adânc în sărbătoarea asta minunată... Trăieşti mersul mereu spre Sine. Spre Centru. Spre... Lumină. Şi apoi, Lumina... Iubirea... cuprinzând o lume întreagă.

Şi uite aşa se deschide Iarna.
Magic.
Adânc.
Înăuntru.
O altfel de Lumină, cea a Sufletului

Să se deschidă cu adâncime lumina asta dinăuntru şi să aducă MAGIA pe care iarna o promite şi a adus-o mereu...