"Întreabă-ţi sângele
E un vânător sau un agricultor în tine?
Eşti femeia unui vânător?
Eşti femeia unui agricultor?
Toate răspunsurile sunt în sânge
Închide ochii
Şi ascultă-i poveştile"
Mi-a spus
"Am văzut leopardul sărind dintre tufe
Fălcile căscându-se
Am simţit şuvoiul sângelui firbinte carnea explodând
Urletul e întotdeauna al fricii
Durerea durează puţin
Toate poveştile sunt în sânge iubito
E suficient să îţi întrebi sângele
El le ştie pe toate, le-a văzut pe toate"
Îmi amintesc
Am fost când vânători când vânatul
Chiar şi în deşert
Vânam iguane şi păsări
Ne iubeam la lumina focului
Neliniştea aceea a necunoscutul din zare
şi a orizonturilor largi
Chemarea lumilor îndepărtate
Ne-a însoţit mereu
N-am fost doar a ta
Dar am fost şi a ta
Vă iubesc pe toţi
Nu v-am uitat pe nici unul
În fiecare noapte e altul cel care îmi şopteşte numele de sclavă
Visez când ţărmurile de nord, când cele de apus ale Mediteranei.
Am vorbit în limba hitiţilor am dansat dansurile lor
M-am ascuns în munţi cu anatolienii mei
Când ai tăi erau duşmanii
În Ur ai fost fachir
În Samarkand umblai cu şoim pe umăr.
Eu am dansat mereu când molcom şi trist ca o vestală
Când pătimaş, feroce, disperat ca nomazii
Când blând şi tandru şi nefericit ca o cadână
Când la petrecerile principilor
Când pe ritmurile sălbatice ale unor paria
Am fost sclava lor mamă şi soră
Nu îi voi părăsi
Din când în când visez că mă mărit printre ruinele de la Gobekli Tepe
Nu ştiu cu cine
Cândva chiar am fost mireasă acolo
Ţin minte
Vântul deşertului mi-a dezmierdat şi celelalte chipuri.
Am o prietenă persană
Locuim în acelaşi cartier de prin mahalaua Bucureştilor
Ne ştim de atunci
Vântul deşertului îi răscoleşte părul îi împrăştie hârtiile cu însemnări
Amestecă pe foaie semnele şi sensurile
Luna îi murmură numele proscrise
O ţine trează până în zori
În sinea mea o cheamă Nahid
Ne-am recunoscut imediat
Când toţi îşi văd cu fast şi zgomot de rătăcirile lor
Stăm nemişcate, ca două cariatide
Aşteptăm să cadă încă o dată Babilonul
Să treacă
şi apocalipsa asta
ca un car fantomă
Nici un stop de prezent nu îmi mai ciuguleşte ficatul
Nici un strop de lume nu-mi mai rugineşte inima
Nici un strop de ploaie nu-mi mai tulbură sângele
Poveştile lui curg ca o apă subterană
Pe sub pământul şubred
Ici colo printre dărâmăturile utopiilor
printre mormane de deşeuri mediatice
Îngropat în molozul cuvintelor
Câte un trup contorsionat se zbate să iasă la suprafaţă
Câte un plămân se zbate să respire.
Dragul meu
vântul deşertului o să îţi spună
ce simt
nu te teme
nu există timp
nu există distanţă
sângele tău s-a unit cu al meu de multe ori
îmi recunoaşte toate chipurile
ne-am iubit
ne vom mai iubi
pe ţărmurile Mediteranei
Nu te teme
Deşertul nu poate fi făcut praf
e deja praf
e atotputernic
nici un război nu-i poate învinge memoria
nu-i poate reduce la tăcere limbile secrete
pe care le poartă vântul
şi sângele le reînvie.