Când trăiam în peşteri tu erai femeia vânătorului de lei
Eu eram cea care de care profitau toţi
Jupuitoarea de piei
Aşa a fost mereu
În epoca bronzului eram păcătoasa
care se iubea cu cine nu era voie,
împieliţata
tu erai cinstita şi dreapta, preacuvioasa
aşa a fost mereu
erai cea care ridica prima piatra
Eu eram dusă dintr-un trib în altul,
când sclavă
când nomadă
spălam lespezile lumii cu lacrimi
nu mă potriveam niciunde,
eram ori prea senină ori prea gravă
prea limpede, prea simplă,
prea greu încercată de patimi
Tu erai cea căreia îi ştia de frică o întreagă armată
eu le ungeam rănile soldaţilor
tu visai să dormi în cele mai fine aşternuturi
eu tânjeam să dorm sub cerul liber
Chiar şi atunci când am purtat hainele cele mai scumpe
şi-am gustat din cele mai alese bucate
când eu eram cea care ţinea sceptrul
scriam poeme languroase
tu vorbeai despre lupte nesfârşite
dezbăteai
erai mereu prinsă în toiul unui conflict
martora unei crime
În Evul Mediu săream gardul mânăstirii
să mă iubesc cu cine nu se cădea
tu ai fost cea care m-a pârât maicii stareţe
mereu corectă
mereu justă
întoarsă împotriva firii
Mi-ai purtat mereu sâmbetele
mi-ai arătat cu furie calea cea dreaptă
cu obstinaţie mi-ai indicat binele
mi l-ai scrijelit în carne
cu biciul
Când veacul a fost cast mi-ai scos ochii că mă port ca o desfrânată
Când veacul a fost stoic ţi-am stat în gât cu entuziasmul
Când veacul a fost exaltat mi-ai reproşat discreţia şi calmul
Când veacul a fost pragmatic mi-ai judecat dăruirea
Când veacul a vrut femei la cratiţă m-ai denunţat că scriam
Când veacul a vrut femei cărturari mi-ai înjurat clătitele şi budincile
Ai fost mereu de partea puterii
când preacinstită nevastă
când amazoană dârză când inchizitoare
mereu stăpână
ai vrut tot mai multă şi mai multă putere
eu o aveam
eu mă iubeam mereu cu cine nu era voie
am ştiut să evadez din orice puşcărie
Când tu stabileai ce e adevărul
când îţi contemplai colecţia de pietre
eu eram florăreasă
Pietrele nu mor niciodată
chiar şi când se zdrobesc se fac pulbere
şi nisip
stau mărturie
pentru sângele care s-a prelins peste ele
şi-l cheamă
Îţi înţeleg dorinţa de revoluţie
îţi simt foamea
revolta
Tu continui să strigi de mii de ani
Dreptate Dreptate
Libertate
Adevăr
Te înţeleg
fireşte
ţi-e frică
tu ridici piatra
tu ai nevoie de o lume în care să ţi se dea voie
să simţi
să doreşti
tu nu ai curaj să-ţi laşi inima
să te arunce în flăcări
sau în mijlocul furtunii
Tu faci parte din castele superiorilor
chiar şi atunci când te naşti într-o colibă
Eu sunt mereu un paria
chiar şi atunci când se întâmplă să mă nasc
într-o familie de vază
Îţi simt frica
frigul nepământean care ţi se cuibăreşte în piept
atunci când rosteşti în sinea ta: dragoste
În afara ei
Nu există nici o libertate
Viaţa e cât se poate nedreaptă
Nu încape în inimă
nici un alt
adevăr
Ea e cea mai radicală revoluţie
poate răsturna lumea
o poate oricând învinge
şi anula
În toiul cataclismelor şi flagelurilor
tu stai ascunsă bine în celule de detenţie
eu abia atunci ies în stradă
chestia aceea de neînţeles
pe care o tot condamni şi denunţi
vezi bine
poate sfida orice putere
topeşte frica
alungă moartea
Îmi dau seama prea bine de ce se întâmplă în clipele
în care te apleci să ridici piatra
Nu contează că acum pietrele se aruncă în vid
simbolic
că limbile au fost dezinfectate
ca vorbele au fost curăţate de ură
Tu eşti mereu cea sărmană care are ceva de cerut şi revendicat
căreia nimic nu îi e de ajuns
Eu sunt cea care are întotdeauna o cămaşă nou nouţă
de învelit un lepros
Tu suferi că nu primeşti destul
Eu că nu apuc să dau totul
Tu vei continua să ieşi în stradă să dărâmi guvern după guvern
până la capătul veacurilor
Eu voi continua să coc pâinea
şi să mă rog în toiul nopţii pentru câte o iubire damnată
Tu vei avea armate de servitori
Eu voi continua să fiu cea care alege să fie sclavă
La ora asta anodină
iată
în oraşul acesta îngropat în lehamite
Eu mă iubesc cu cine nu e voie
Tu scrii petiţii despre raţiunea şi necesitatea de a ridica piatra