Progresişti, regresişti, recuperatori

Problema cu populiştii extremişti - cum ar fi, acum, AUR ăştia, deocamdată, doar un produs de marketing politic care şi-a atins ţinta, o marfă politică care s-a vîndut, ca reducere (ascunsă în "promoţie" ce e) la o resursă (sau materie) care există deja "la liber", dar pe care doar, şmechereşte, ei o "împachetează" şi o vînd aşa cum unii vînd aer, confiscînd-o, privatizînd-o şi scoţînd profit (AUR: despre asta e vorba) de pe urma unui bun comun inapropriabil - este că ei nu scot pe tarabă decît dorinţele lor pioase, altfel spus, să zicem, scopurile şi obiectivele (întotdeauna în acelaşi timp vagi şi aparent precise şi clare, generale şi ne-aplicate), fără să expună însă - explicit, conştient, la vedere - şi mijloacele concrete prin care înţeleg să încerce să le atingă. Deci CUM vor cei de la AUR, acum, să îşi realizeze dorinţele, să îşi pună în aplicare principiile? Aud? Aici e aici. Este clar: pentru astfel de scopuri şi în actualul context, mijloacele nu pot fi decît violente. Ceea ce ei, fireşte, preferă să nu spună. Deci să ne aşteptăm la orice, nimic însă constituţional. Deja sîntem, de la vîrf, para-constituţionali şi cvasi-militarizaţi, panta e lină, dar sîntem deja teren intern de război, nu doar front de graniţă. Ca în zen: primii paşi contează, ei trasează, deja, drumul. Votînd masiv pentru AUR, diaspora naţionalistă ne aruncă, aici, pe mulţi (dar nu cei mai mulţi), în exil. Interior. Să ne pregătim de exod şi de pribegie pe loc. Pandemia, dacă am fi înţeles-o cum trebuie, ca o şansă, ar fi putut constitui un excelent antrenament.
 
Am ajuns să mă bucur (acolo sîntem!) de nesperata decizie a conducerii Uniunii Scriitorilor de a se lipsi de serviciile dlui Sorin Lavric, odată acesta ajuns, fulgerător ca diareea, om politic şi demnitar. O întrebarea totuşi trebuie pusă: pînă acum a fost bun, nu vă deranja cu nimic? Abia acum i-aţi văzut calitatea, abia acum v-a străfulgerat evidenţa preţiosului, înaltului profil ideologic al respectivului condeier-gînditor? Dacă nu s-ar fi "dat în fapt" politic, doar ca scrietor, ar fi continuat să fie frecventabil şi publicabil în România literară şi - ah, vai, omul potrivit la locul potrivit - ca director de imagine al USR? Sau, cumva, dacă nu ar fi avut asigurat acest piedestal public nici n-ar fi ajuns ce-a ajuns, deci, pe lîngă decizia justă de acum, ar fi nevoie şi de o minimă mea culpa?...
 
Cum au mai sărit să se dezică, să se delimiteze imediat Liiceanu, Manolescu, de parcă nu ei ar fi cultivat - şi ar cultiva în continuare - stilul ăsta, profilul ăsta deja, iată, generic, fără nume... Cum să fie credibili, dincolo de nivelul strict formal, atît timp cît profilul ca atare e tot acolo, la fel de difuz şi de solid instalat, ca aerul însuşi: dacă nu ieşi, ca la armată, pe vremuri, afară (în zori, la prima ţigară), nici nu-ţi dai seama de putoarea dinăuntru, în care ai dormeai şi visai... Dar cine mai face, astăzi, armata să fie înzestrat cu astfel de experienţe formatoare...
 
A da afară ce n-ar fi trebuit să fie înăuntru: mediocritatea, banalitatea, conformismul acomodant, azi "revoluţionar"...
 
Om fi deci noi "progresişti", nu găsesc nimic infamant în eticheta de-a gata a adversarilor noştri (sînt gata s-o preiau şi să mă auto-calific cu ea), dar pe ei, pe toţi ăştia, cel mai drept ar fi să-i numim nu "conservatori" (căci e cam greu să păstrezi ce nu ai avut), e prea mult, ci, simplu şi în oglindă, REGRESIŞTI. Se pot şi ei mîndri cu această etichetă?
 
"Progresiştii", e simplu şi clar, vor tot înainte şi mai ales altfel, mai drept pentru mai bine. Dar "conservator" nu spune clar ce vrea, ce e: vrei să conservi ceva prezent, sau cumva vrei să recuperezi ceva pierdut (nici măcar, cel mai adesea, de tine însuţi, deci poate de invidie, de pizmă, de oftica de a nu fi apucat să trăieşti aşa cum se pare că vor fi trăit alţii, obiectul unei dorinţe închipuite, de o proiecţie în hău, e de fapt vorba), şi atunci cel mai corect e să te numeşti nu conservator, ci RECUPERATOR - de voturi şi vieţi, în primul rînd?
 
Conservator: cel care se ţine cu dinţii (căci îi aduce în gură, să mestece şi să rumineze) de ceea ce are. Recuperator: îşi zice conservator, dar este doar o proiecţie înnobilantă a unuia care ar vrea să parvină, care vrea de fapt să cîştige, să cucerească ceva ce nu a avut niciodată. Conştiinţă falsificată de asuprit.
 
Extremismul este mediocritatea gîndirii. Radicalismul e altceva. Extremismul trage de "centru", de "mijloc", radicalismul fuge spre limită şi lărgeşte cîmpul, împinge orizontul. Extremismul e pe orizontală, dar stîrneşte verticalele; radicalismul, pe verticală, dar are efecte pe orizontală. Şi se ascund unul în altul. Extremismul recurge, radicalismul inventează. Primul e regresiv, al doilea, progresiv. Sau, mă rog: "progresist" - şi, deci, "regresist".
 
E ucigător de exemplară, cade năucitor de perfect, drept şi direct, chestia asta cu arbitrul şi "negrul". Este exact asemenea elitelor infantile şi fandosite, nu bine sau prost crescute, ci pur şi simplu ne-crescute, ne-evoluate, care emit pretenţia de a fi recunoscute ca arbitri ai societăţii, dar li se pare imposibil, intolerabil, lucrul cel mai simplu: să-şi aleagă în cunoştinţă de cauză, cu deplină luciditate şi atenţie, măcar cuvintele, să-şi "arbitreze", adică, tocmai nivelul şi jocul pe care îl practică social şi de pe urma căruia vieţuiesc. Nu-i mişto? Aşa e cînd vrei să arbitrezi între "alb" şi "negru"...
 
Or fi fost presiuni, intimidări etc.: circumstanţe atenuante pe Parc des Princes. Dar însă tocmai: nu te laşi provocat, cînd este clar că tocmai asta vor. Arbitrii sînt judecători: corectitudinea întruchipată. Dar pentru asta trebuie antrenament! Sau nu cîştigă suficient?
 
Facilitate... Grijă mare cui tăiaţi pîrtie, intelectuali! Sînt deja înăuntru (nostru, ca for şi cetate interioare). S-a mai văzut. Şi poate nu de "banalitatea răului" ar trebui să vorbim, ci de FACILITATEA RĂULUI, de uşurinţa şi uşurătatea răului, de imediatitatea lui (cel puţin expresivă). Populism (de) intelectual: cel mai periculos, căci deschide (dinăuntru!) poarta unora mai puţin intelectuali, mai direcţi, mai oneşti, ca atare, în ticăloşia lor.
 
O scurtă definiţie a moftului anti-"corectitudine politică" pe înţelesul elitelor întotdeauna bine-crescute, adoratoare ale ceremonialurilor şi ritualurilor civilizatoare pînă la niveluri absurde: a nu fi atent la simple cuvinte care pot să rănească fără motiv, trezind reflex straturi străvechi de memorie nefericită, înseamnă să nu ai ţinută, etichetă, să nu poţi să te "ţii", să-ţi "dai drumul" pe gura de sus asemenea infanţilor pe cele de jos (să nu ai, altfel spus, controlul sfincterelor), să fii, pe scurt, prost-crescut: neam prost cu ifose. E ca şi cum n-ai şti să mănînci cu furculiţa şi cuţitul sau, azi, ca şi cum ai confunda masca de protecţie cu o botniţă liberticidă.
 
Sînt deci pentru corectitudinea politică. E o igienă şi o asceză, o purgaţie voluntară a gurii (a capului redus la o gură "spurcată"), ca să nu ajungem la epurări forţate. Ca să nu mai confundaţi gura cu fundul, altfel spus extremităţile segmentului scurt de dreaptă care e fiinţa ca digestie de mediu. Şi, desigur, ca să ştiţi de unde să mă luaţi.
 
Ia uite ce scrie unul (nu contează cine, gîndire de fundal, de biotop, de microclimat, tocmai de aceea periculoasă), cum ne îndeamnă să devenim îngăduitori pentru extremisme că ne feresc de radicalisme: "sîntem totuşi un popor binecuvîntat că încă nu am am îmbrăcat "veste galbene" şi ne-am mulţumit cu elucubraţiile doamnei senator Şoşoacă şi cu slujbele Înaltului Teodosie".  O fi poporul binecuvîntat, ceea ce strică e felul prost-cuvîntat în care ni se aduce bunăvestirea.
 
Corect, nu? "Nimeni nu poate să se creadă Dumnezeu şi să nu-şi trimită, apoi, fiul unic să încerce să dreagă marea afacere, atît de prost începută, a Creaţiei căzute..." (Latour)
 
"Quand on va au cinéma, on lève la tête. Quand on regarde la télévision, on la baisse" (Godard). Cînd te uiţi în telefon, eşti deja în genunchi.
 
Topologie, tipologie: medio-critatea extremistă, medio-cratică.
 
Totul începe ca o simplă curiozitate, care apoi este "fundamentată" economic (audienţa), şi uite aşa populismul - sau "popularismul" - media se adaugă celui politic, iar efectul devine, pe nesimţite dar foarte rapid, devastator. Mă întrebam zilele trecute, naiv, prin ce mijloace un partid declarat extremist sau, mai corect spus, cu exprimări hotărîte şi mai ales certe, sigure pe sine (dînd, "performînd" această impresie), va putea să-şi pună în practică "principiile " exprimate astfel, şi consideram că ele nu pot fi decît violente. Mă înşelam amarnic, gîndisem puţin şi prea scurt. Dacă îi va vota lumea, dacă, altfel spus, audienţa publicului va creşte aşa cum a început, ne vom trezi, scurt, în altă ţară (sau în afara oricărei ţări): prizonieri într-un ghetou.
 
Propun, aşadar, atîta timp cît se mai poate şi cît mai poate fi de folos, "carantinarea" media: ostracizarea, non-cultivarea, ne-complicitatea. Dar ştiu sigur că nu e aşa, că nu poate fi aşa, şi că ar fi oricum inutil: poporul ştie mai bine, iar cînd poporul te vrea, unora dintre noi nu le rămîne decît să devină, peste noapte, printr-o metamorfoză curat kafkiană, evrei, negri, femei, copii, plurisexuaţi sau asexuaţi şi alte asemenea "vieţi care nu merită trăite" decît, cel mult, ca decor. Nişte prizonieri acasă, nişte refugiaţi în propria piele. Cred că acolo ajungem. Scoateţi-vă puţin pielea în vîntul istoriei, să simţiţi ce duhori de dreptate aduce şi de unde... Şi pînă unde...
 
Ce ştiu eu de la băieţi: cînd intră unii din ăştia în încăpere, mă trag cu spatele la perete, pun mîna pe armă, în buzunar(ul minţii), şi mă îndrept tiptil spre ieşire. Nu rămîn înăuntru decît dacă mă pot convinge, dintr-o privire, că sîntem ceva mai mulţi, chiar necunoscuţi unii altora şi chiar o minoritate, dar la fel.
 
Şi îmi mai vine pe ţeavă, aşa, o înţelepciune: geamurile unei case comune, a unei democraţii, încep prin a fi sparte dinăuntru, nu din afară. Altfel spus, nu ne atacă nimeni, noi sîntem atacatorii.
 
Am spus "casă"? "Casă comună"?! Puah! Dar ce este o casă, cine, ce este casa? Casa nu este patria sau comunitatea, partidul, neamul sau gaşca, ci democraţia, adică dreptatea. Întotdeauna neconstruită, neterminată, poate nici măcar începută.
 
Modelele, ieri ca şi azi, dar din motive opuse azi faţă de ieri, pentru corcitura estic-balcanică (trans-"carpato-danubiano-pontică"), est-sudică, invidiată, doar ca poziţie şi teritoriu, de toţi, care e România, au fost aceleaşi: purele, demnele, rezistentele, creştineştile central-europene Polonia şi Ungaria. Ce ni se mai împuia, înainte de 90 şi imediat după, capul cu ele, pînă azi! Ieri, de invidiat, azi, de ocolit, ieri benefice, astăzi, periculoase... Iar noi, mereu ultimii şi la democraţie, şi la şosele, şi la patriotism, la suveranism... Mereu ultimii, vai, vai... Marginea marginii, a mai multor margini întrunite deodată... Cum să nu disperi? Cum să nu-ţi pierzi orice speranţă? Cum să nu vrei să se facă dreptate? Cum să nu vrei să-ţi faci singur, odată şi-odată, dreptate?
 
Ţări cu preţ redus, oameni ieftini, în care viaţa nu este redusă la esenţial, cum ar părea logic, ci la superfluu şi la artificial. Esenţialul e un lux pe care nu şi-l permite oricine. Fake news = ştiri adevărate despre realitatea falsificată, traficată, adecvate acesteia. Deci "transmisia" e corectă, "mesajul" este bolnav.
 
"Mîrîim şi, pe post de vot, tragem cîte un wind of change. (...) Şi uite-aşa, din joacă şi amorţire, apare AUR-ul din noi, partid a cărui siglă îmi aduce aminte de un mod foarte abil de a masca, civilizat, pe garduri de mahalale şi ziduri de blocuri, un anumit graffito evocînd cel mai mic numitor comun al fiin­ţelor vii..." Mamiferice...