De-a Supra, sau Cerul din Pămînt (o contrapoveste de Crăciun)

Am tot mai irezistibil senzaţia (imanent propriocentrică: simt Pămîntul, simt Lumea în mine) că nu prăbuşirea contează, ci surparea, că nu de prăbuşiri la suprafaţa, pe faţa lumii e vorba, ci de surpări invizibile, undeva dedesubt, departe, dar sub picioarele noastre.
 
Extracţii, erupţii, expresivităţi.
 
Noutate (imperceptibilă încă) deci: nu prăbuşiri (la suprafaţă), ci surpări (în subsol). Nu doar de construcţiile noastre, deci de deconstructibilitatea, de necesara de-construire a construcţiilor noastre (care trebuie permanent de-construite pentru că, prin simplul fapt că sînt construite, sînt în deconstrucţie, şi trebuie aşadar deconstruite "preventiv", activ, la vedere, explicit critic şi analitic, desfăşurat-discursiv, adică deschis-colectiv, public, necontenit reparate şi ameliorate, corectate împreună tocmai ca să nu se deconstruiască, adică să se prăbuşească "obiectiv" peste noi, cu noi în ele, cum sîntem) e vorba, ci de înseşi temeiurile de la temelie (pe care stă temelia, în care ne-am "practicat", ne-am săpat temeliile): acestea se surpă, chiar dacă construcţiile de deasupra, de la suprafaţă, care se văd şi în care sîntem, rămîn (par) întregi.
 
Se surpă Peştera în care ne-am născut şi pe care am batjocorit-o semeţ (superior, suprateran, celest).
 
Nu prăbuşire, ci surpare: lucrurile de la suprafaţă, de deasupra, de aici, rămîn cvasi-întregi, ca şi întregi, dar se surpă, sub ele, ceea ce le ţine şi le justifică (şi ar trebui să fie exprimat, dezvăluit prin ele): fundamentele, temeiurile de temelie. Lucrurile, construcţiile nu se mai prăbuşesc, ci cad (ca în "obsolescenţă"), de-cad întregi, intacte (în artificialitatea lor), în ceea ce se surpă sub ele, în golul pe care noi l-am făcut (pe care l-am "consolidat" uitînd care îi este folosul: "uitarea fiinţei" aceasta este).
 
Este nevoie de o aprofundare (!) "antropocenică" a deconstrucţiei: prăbuşirea care nu se vede (ci doar se simte "aberant" proprioceptiv: ca sfîrşeală sau ameţeală de sine, în "propriul" corp care este aflat în contact imanent, ne-mediat, tocmai cu "subsolul", cu beciurile de la temelia construcţiilor noastre). În corp simţim subsolul, ca pe ceva "propriu", din noi "înşine".
 
Evoluăm deci, sîntem în altceva (în alt loc, în altă epocă "geologică", am intrat în geologia fiinţei): lucrurile se prăbuşesc nu doar, aşa cum din orgoliu şi suficienţă redublate, preferăm să credem, adică doar la suprafaţă şi doar ca produse şi construcţii (constructe) "ale noastre", nu doar "suprafaţa" este produsă, construită (şi, deci, implicit şi automat, de-construită) de noi, ci şi "subsolul". Nu doar din orgoliul şi limitarea noastră supra-teran-antropocentrică se prăbuşesc lucrurile, ci şi, mult mai "profund", ele se surpă din neglijenţă şi îndărătnicie, din încăpăţînare şi perseverenţă, altfel spus din prostie antropocenică: am extras din ceea ce nu se vede (şi tocmai aceasta e adevărata divinitate: Pămîntul, ascuns - "în zbor invers" - în cerul de sub picioarele noastre), iar acum nu putem decît să simţim - în "noi înşine" - prăbuşirea, surparea temeiurilor de (la) temelie, ale căror găuri şi goluri le-am creat (!) noi înşine depreciindu-le şi extrăgînd intensiv, exploatîndu-le masiv şi apoi acoperindu-le, îngropîndu-le excesiv. Ca să nu vedem! Ca să nu vedem ce facem. Şi nu am văzut, am ţinut departe de ochii noştri ce făceau mîinile noastre.
 
Arhi-tectonic.
 
Nu se întîmplă nimic, nu se vede, nu se simte nimic, ceea ce simţim aşadar e nimicul, trăim evenimentul imperceptibil (nefiinţa din fiinţă) în care sîntem.
 
Se surpă sub noi temeiurile care sînt nişte goluri salvatoare: grotele, cerul interior, ascuns, în care ne-am ascuns ca să învăţăm înălţarea care apoi, imediat, ni s-a suit la cap, cavităţile, adăposturile în care am descoperit în acelaşi timp supravieţuirea şi religia-arta, ceea ce, mai apoi, am numit, separator, "religie" şi "artă", care erau însă totuna şi una cu supravieţuirea (vieţuire deasupra, de-a supra): fiinţe ale credinţei ca supravieţuire şi ale artei, astfel, de a supravieţui.
 
În grotele care se surpă acum, ca goluri-temeiuri, ca fundamente-găuri, ne-am născut, de-acolo am evoluat către suprafaţă şi am început, acolo (aici), deasupra, în văz (în văz-duh), în văz(duh)ul lumii şi lumea-ca-văz, luîndu-ne ochii cu lucrurile vederii, să construim, să ne construim. Începînd, imediat după, prin a dispreţui filosofic (filosofia ca dispreţ) - printr-o fabulă intelectuală, adică politică: intelectualii fac politică, oamenii simplii, simplii oameni nu, ei (noi) sînt(em) doar obiecte-obiective ale acesteia - ca aceea a Peşterii, a Cavernei - locul subteran care ne salvase şi în care ne inventaserăm tocmai ca permanentă salvare (prin imagini-departe, imagini-distanţă şi imagini-absenţă, imagini-ecran ne-mediate, mediaţii imediate: simboluri ale non-umanului, ale extra-umanului care domina suprafaţa supra-terană, ne-lumea).
 
Cerul ne-a fost sub picioare, şi e firesc acum nu să ne "cadă în cap", ci, golit de sens şi de strămoşii nostri trataţi doar ca resurse fosile ale "progresului", ale "desprinderii" (decolării: taking off) noastre, să se surpe sub noi, readucîndu-ne acolo de unde ar trebui, poate, să re-începem: în măruntaiele cosmice ale Pămîntului, în cerul din Pămînt.