Imediat după ce ne-am întors de la Londra, am dat premiera cu spectacolul lui Bobi Pricop la Naţional, Beginners de Tim Crouch, după care s-a terminat cu teatrul. Brusc a devenit mai important să supravieţuim. Însă este de reţinut felul în care ne raportăm la toată nebunia asta. Dacă la începutul pandemiei speram să ieşim din ea schimbaţi, chiar purificaţi, acum visăm doar să reluăm vieţile noastre triste dintotdeauna. Vrem, nu vrem, anul acesta a avut ceva de comunicat, şi pentru cei care l-au ascultat, a funcţionat.
2020 a început uşor ezitant, parcă ne aşteptam să se întâmple ceva. Nu ştiu. Eu făceam spectacole după spectacole, jucam aproape în fiecare seară. A doua zi însă mă trezeam c-am acelaşi gând: ce mă mai inspiră? Oare mai am curaj? Mai am energie? Mă tem că nu prea a mai rămas nicio parte-a minţii, a creierului, şi-a sufletului neatinsă. M-am lăsat între timp şi de fumat pentru că efectiv n-am mai avut suflu. La un moment dat la un spectacol cu UFO, îmi venea să vomit în faţa camerei care mă proiecta live pe pereţi, eram atât de epuizat psihic. Emoţiile care-mi veneau din gândurile personajului mi-au provocat un rău fizic, şi nu numai.
2020 e primul an în care m-am oprit, şi-am fost nevoit să regândesc toată structura vieţii mele de până acum. Evident că nu am fost în stare să salvez lucrul cel mai de preţ de care am avut parte de când sunt în Bucureşti: relaţia mea. Ultimii cincisprezece ani aproape, m-au legat strâns de un om, de partenerul meu de viaţă, lângă care am avut şansa să cresc, şi să devin eu. Am fost departe de-a fi perfecţi, ne-am provocat enşpe mii de dureri, şi ne-am înhămat la relaţia asta cu traume personale nerezolvate. Totuşi am rezistat amândoi cu brio, dacă ne gândim la numărul anilor, şi asta în condiţiile în care niciunul n-a avut experienţă. Dar rezistenţa noastră reală a stat în faptul că - în ciuda aparenţelor - am crezut, şi credem în continuare în iubire. Eram foarte tineri când ne-am cunoscut, acum suntem deja aproape la jumătatea vieţii. A fost greu, dar extrem de frumos.
2020 acum e spre final. Dacă mă uit înapoi pentru ultima oară, văd că nu mai sunt demult cel care-am fost la începutul anului, şi nu pentru că timpul trece oricum, ci pentru că am înţeles, în sfârşit, că nu trece degeaba.
2020 e anul în care m-am maturizat.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)