Cum a devenit Bozo, miracol de Crăciun

Căţelul Bozo s-a născut în România postdecembristă. Când optimismul îşi revărsa naiva lui căldură peste noi toţi. Lumină, apă, căldură, mâncare. Străbăteam Europa şi reînvăţam bucuria râsului. Ne opream, uneori, în locuri unde deprindeam tainele bunei vieţuiri. Rai, nu? Neastâmpăratul Bozo a călătorit şi el. Şi a rămas cu tinerii lui stăpâni într-o ţară calmă, cu întâlniri, vizite, sărbători, cadouri, din timp programate. Asta pentru că, tot omul o ştie, surprizele stresează, inima galopează, întreg organismul o ia razna. Deşi un neprevăzut cadou, prezenţa lui Bozo în noua lui familie nu a fost o surpriză. Pentru că acolo, în ţara cea calmă, orice familie are, neapărat, un animăluţ de companie: un căţel, o pisică, un şarpe, un iepure, o broască ţestoasă sau o gâscă, o girafă sau un ponei, în funcţie de venituri şi spaţiu locativ.

Aşa că albul caniş a intrat într-o viaţă de poveste. Drăgălaş ca o jucărie, jucăuş ca orice fiinţă fără grija zilei de mâine, era iubit şi răsfăţat de întreaga familie. Primea daruri de la prietenii casei, îi zâmbeau larg necunoscuţi întâlniţi în necesarele lui plimbări pe mal de râu leneş: cuţu-cuţu! Vai ce dulce e! exclamau mângâindu-i moţul creţ. Controlorii de bilete, vameşii chiar, îi surâdeau, îmblânzindu-şi obişnuita asprime a feţei. Nu mai observau lipsa botniţei, a regulamentarei genţi în care să-şi îngrămădească frumuseţe de blăniţă atunci când călătorea cu tramvaiul, autobuzul, metroul sau trenul. Fericit era Bozo în raiul lui canin.

Până într-o zi, când raiul lui în infern s-a preschimbat. Pentru că, asemeni bucuriei, durerea şi disperarea apar într-o zi pe care nu o poţi alege. Ele vin, se împiedică de tine, te îmbrăţişează cu braţe reci. Dispar numai atunci când un miracol le risipeşte. Cum i s-a întâmplat lui Bozo. Care, cum vă povesteam, şi-a pomenit teritoriul încălcat de un ghemotoc roşietic, purtat cu mare grijă în braţe de tinerii stăpâni. Ciudată fiinţă. Plângea când îţi era somnul mai dulce. La primul ei ţipăt, şi ţipa fie zi, fie noapte, stăpânii săreau toţi, împiedicându-se unii de alţii, vorbind tare, fiecare având o altă părere. Se isca o aşa hărmălaie încât Bozo începea şi el să latre fără să ştie de ce. Atunci, ciudata fiinţă tăcea, apoi râdea, dezvelindu-şi gura ştirbă. Nici măcar doi colţi nu avea ca bătrânul lui prieten, Rex, primul câine poliţist pensionat. La Bozo nu se mai uita nimeni, nu-l mai mângâia nimeni, plimbările se scurtaseră, nici urmă de distracţie cu alergatul după băţ sau minge. Ridica piciorul pe câteva trunchiuri şi gata, lesa îl smulgea: "Acasă! Repede acasă!" Ce plimbare mai era şi asta? Iar mâncarea, ah, mâncarea devenise şi ea un chin. Găsea castronaşul lui plin cu ceva umed şi lipicios, conservă, mustăcea el nemulţumit. Îşi apropia botul de mireasma de oaie sau vacă, se oprea. Aşteptând să se aşeze bunica pe scaunul unde îşi sorbea cafeaua. Dar nici ea, nici altcineva nu-l mai mângâiau. Toţi alergau prin camerele răsunând de ţipetele ciudatei fiinţe. Care împrăştia, de câteva ori pe zi, sau noapte, un miros acrişor, care-i amintea de divinele grămăjoare din parc.

Curios din fire, ieşi într-o seară de sub pătuţ, se sprijini cu labele de el, strecurându-şi botul printre gratiile de lemn. Să descopere ce ascunde mirosul împrăştiat de ghemotocul roşietic. "Jos! Imediat jos! Ruşine!" Numai când încolţise birmanezul vecinilor mai fusese atât de aspru muştruluit. Ca şi cum pedeapsa asta nu ar fi fost de ajuns, i-au mutat şi coşul lui, moale, cald şi galben lămâie, de sub pătuţ, tocmai sub masa din sufragerie. Cum să doarmă el singur? Era clar ca lumina lanternei prin pădure, în casa asta nu-l mai iubea nimeni. Un "cuminte!" aspru auzea ori de câte ori încerca să se apropie de picioarele oamenilor lui dragi, că de sărit în braţele lor nu mai îndrăznea. Rar ieşea din coşul lui, se ascundea sub scaune, castronaşul lui, mereu plin, rar îl golea. Gelozia neputincioasă muşca adânc din mărunta lui făptură.

Într-o noapte de vineri, umplu pardoseala din baie cu o spumă roz. Vreme de o oră dură chinul. Speriaţi, tinerii stăpâni au telefonat la staţia de salvare a animalelor. Imediat la spital, a venit răspunsul. După ce l-au mângâiat, de-o săptămână întreagă nu i se mai înfioraseră cârlionţii albi sub palmele lor, l-au lăsat în grija medicului de gardă de la Spitalul Universităţii veterinare. Duminică, l-au vizitat. I-a întâmpinat cu voioşia regăsită, da, da voi mă iubiţi, vreau acasă, voi fi cuminte, nu mă mai apropii de pătuţ. "Îl luăm acasă. E vindecat, nu?" "Mai bine nu, să-i mai facem mâine o ecografie, ca totul să fie O.K."

"Mâine" s-a întâmplat să fie 6 decembrie, când Sf. Nicolae împarte daruri creştinilor cuminţi şi-i dojeneşte pe ceilalţi. Dimineaţă, Bozo a fost scos la plimbare. De un adolescent timid, cu mişcări încete, elev la şcoala de îngrijitori. În curtea de trei kilometri, un du-te-vino ameţitor, pantofii zburau, studenţii grăbeau spre cursuri. Bozo s-a ascuns sub burta unui murg înţepenit în iarba pudrată de prima zăpadă. Nefiind nici el un curajos, calul a nechezat şi apoi... Bozo nu mai ştia ce a fost apoi. Disperat de uriaşa arătare pe care o crezuse adăpost, de piatră, de lemn, cum erau chioşcurile din parc, s-a smuls din lesă şi a alergat spre poarta deschisă. După un timp, portarul şi-a făcut datoria: " S-a pierdut un caniş alb?" "Verificăm".

Bozo deja străbătuse câmpul din jurul spitalului şi ajunsese pe asfaltul cel drag lui. Alerga printre oameni, maşini, tramvaie. Să ajungă acasă, în coşul lui moale şi cald, să audă plânsetul ciudatei fiinţe, să hăpăie nesuferiţii biscuiţi de ovăz, să bea apă. Nu mai avea zgarda lui roşie de care atârna de obicei minusculul portofel care ascundea numărul lui de înmatriculare în ceata căţeilor vienezi, adresa şi telefonul casei lui de rai. A traversat o autostradă. Obosit, s-a culcat, tremurând de frig, de foame, de frică, sub o bancă, la kilometri distanţă de Spitalul veterinar. Cunoştea locul, mirosul, staţia terminus a metroului U6. Călătorise doar ani buni cu metroul. Dimineaţa, spre veselul magazin din Naglergasse, şi seara, când se întorceau acasă. Poate ajunge şi acum. A coborât în adâncitura dintre linii, alergând într-una între şine. Un vuiet rece şi o lumină orbitoare l-au oprit. Mecanicul a frânat brusc, un pasager a coborât să-l prindă, dar el a început din nou să alerge. Nimeni nu ştia încotro. Mecanicul a aşteptat mai bine de un sfert de oră până a pornit din nou. Într-un oraş în care tramvai, autobuz sau metrou circulă după un grafic respectat strict.

Cum au primit vestea tinerii stăpâni? Durere, vinovăţie, disperare, absurdă speranţă, telefon repetat poliţiei, voluntarilor de la Asociaţia de salvare a câinilor pierduţi. Împreună cu îngrijitori şi câţiva studenţi, au început să-l caute. Zi lumină. Doar în Florisdorf, cartierul în care se găseşte Universitatea veterinară. Cine să-şi închipuie că drăgălaşa jucărie Bozo a traversat Dunărea peste Nord-Brucke? O aventură de necrezut. Dar curajul i se topea cu fiecare ceas. Se ferea de oameni, nu avea cu ce să-şi astâmpere foamea, setea, frigul. Se odihnea rar, apoi alerga din nou. Luni, marţi, miercuri, joi, vineri. Unde s-a ascuns Bozo? Îl înghiţise Oraşul? Sâmbătă, în cel mai citit cotidian vienez, Neue Kronen Zeitung, a apărut fotografia din care Bozo îşi arăta chipul de fericită jucărie vie. "Alo?", "Alo!" au început să sune telefoanele. "L-am văzut miercuri, la ora 13,20 lângă Schonbrunn.", "Veniţi repede, îl am în faţa ochilor. Nu se lasă prins".

Căutările şi-au schimbat direcţia, din Florisdorf, în Grinzing. Cunoscut turiştilor, dar nu şi lui Bozo, el locuia la 20 de minute depărtare, cu tramvaiul. În liniştitul Liesing. Printre vile elegante, înconjurate de uriaşe grădini, de parcuri, sau pe străzi ale vestitelor heuriger, terminate în vii, Bozo s-ar fi pierdut pentru totdeauna. "Veniţi repede, fuge în faţa mea", telefonă gâfâit un domn Wagner, în timp ce pedala grăbit, sperând că îl va prinde. Dar aventurierul nostru dispăru într-una dintre grădini.

O noapte friguroasă s-a lăsat peste oraş. Tinerii stăpâni nu-şi doreau altceva decât să se lumineze ferestrele, să pornească din nou într-o căutare în care speranţa în abur se prefăcea. Şi totuşi... "Alo! Căutaţi un caniş alb? De trei zile îl văd intrând şi ieşind din stadion". Şi tinerii stăpâni şi-au dat seama că numai un zid stătea între ei şi iubitul Bozo. L-au găsit încolăcit pe-o bancă. L-au chemat şoptit, cu regăsite vorbe de-alint, să nu-l sperie. Dacă i-a uitat în primejdioasele lui peregrinări? Cu scaieţi prinşi în blăniţa lui de nea, de cenuşă acum, cu piciorul drept din faţă încă bandajat deasupra acului pentru perfuzie, scheuna ascuţit, ascunzându-şi boticul în hainele de el ştiute.

Dar încă nu ajunsese acasă. Primul drum l-a adus în faţa medicului: control general, clismă, o, dar ce grozăvii ieşiră din burtica mofturosului căţel, un set de vitamine, o mână de biscuiţi. Când, în sfârşit, a ajuns în apartament, s-a repezit sub masa din sufragerie, în coşul lui galben şi moale. O baie zdravănă, o porţie de lapte cald, un somn bun şi privirea i s-a înseninat. A doua zi, l-au dus în faţa pătuţului, ghemotocul roşu se albise şi întindea mânuţele spre el. S-a smuls speriat, refugiindu-se în coşul lui. "Hai, Bozo, trebuie să fim buni prieteni, nu?" Şi Bunica i-a mutat coşul sub pătuţul ghemotocului. Care parcă râdea, Bozo nu era sigur, nu mai auzise asemenea sunete în viaţa lui. S-a liniştit. A pornit curând prin camere să-şi recucerească raiul.

Seara însă, când uşa s-a deschis în faţa lui pentru obişnuita plimbare, s-a tras înapoi disperat. Iar îl gonesc? Iar frig, foame, sete, întuneric? "Hai, Bozo, ne întoarcem repede", încercau să-i risipească teama stăpânii. Nu s-a mai plimbat printre copaci, aici un pic, dincolo un pic, mă înţelegeţi, nu? A terminat repede, repede şi a tras lesa "Hai acasă!" Abia intrat pe uşă s-a repezit la castronul lui. A mâncat tot, tot, până la ultima firimitură. Asta s-a întâmplat doar în prima zi. Poate şi în a doua. Curând însă, viaţa i s-a luminat din nou în covor roz-parfumat. Toţi ai casei îi dăruiau şi lui timp. Iar ghemotocul ţipător râdea ori de câte ori îl vedea, întindea mâinile să-i prindă codiţa scurtă, terminată în ondulat pămătuf. Ieşeau împreună la plimbare, el păzind cu străşnicie căruciorul în care ghemotocul, noul lui prieten, dormea.

Peste întâmplarea cu final fericit, plana însă o întrebare: cine îl adusese pe Bozo acasă? Desigur că Moş Crăciun, au hotărât cu toţii. Ştiind, desigur că a fost răpit de Sf. Nicolae. Oare ce poznă făptuise el pentru o asemenea pedeapsă? Dar bunul şi darnicul Moş i-a dăruit, înainte de seara de Ajun, canişului Bozo colţul lui de rai.

Povestea e cât se poate de adevărată. De ce m-am hotărât abia acum să vă dezvălui miracolul Bozo? Poate pentru că, în anii mei mulţi, mi-am dat seama că nimeni nu te iubeşte, necondiţionat şi absolut, ca animăluţul pentru care devii zeul existenţei lui pe pământ.