Mara iubea aventura! Numai că ei nu i se întâmpla niciodată ceva deosebit. Era un copil obișnuit ce trăia într-o casă obișnuită, avea o mamă ca a voastră, un frate și o bunică și se ducea la aceeași "grădi". Bine, poate nu fix la aceeași, dar, dacă ați fi intrat din greșeală în grădinița ei, ați fi putut s-o confundați cu a voastră. Așa de mult semănau!
Cu toate acestea, uneori, chiar și unui copil obișnuit i se pot întâmpla lucruri năstrușnice. Asta se petrecu într-o zi, în drum spre grădiniță, când fata găsi pe jos o minge săltăreață.
O vârî în buzunar și porni mai departe.
Bunica o certă. Îi zise că ar fi trebuit s-o lase acolo unde o găsise. Nu știu cum procedați voi când sunteți criticați, dar Mara pufni. Se prefăcu că aruncă mingea, dar, de fapt, o învârti ca un magician spre Buni și-o vârî iar în buzunar.
Când ajunse la "grădi", strigă peste umăr, fără să vadă dacă bunica mai era unde o lăsase:
- Adio!
În acea zi toate îi merseră pe dos. Nu avu chef de decupat, nu mâncă și nici nu se dădu pe tobogan, cum făcea de obicei. Se jucă întruna cu mingea. Educatoarea vru să i-o ia, "ca să n-o înghită", dar ea îi veni repede de hac șoptind:
- Pleacă...
Și "doamna" - puf! - plecă.
Spre sfârșitul zilei, Robert îi dărâmă construcția de cuburi. Și asta puse capac. Mara se gândi că i-ar fi plăcut ca el să nu-i mai strice niciodată construcțiile. Învârti mingea și țipă:
- Dispari!
Când se uită iar spre Robert, așteptând ca el să protesteze, ia-l de unde nu-i. Mara era uimită. Putea să-și refacă palatul din cuburi fără să-i mai fie teamă că avea să-l dărâme cineva. În sinea ei, începuse să aibă o bănuială.
- Oare mingea mă ajută?
La cină, povesti cum îl făcuse pe Robert să dispară și mama zâmbi. Nu-i plăcu că n-o crezuse, dar îi arătă mingea magică și-i zise s-o întrebe pe Buni. Fusese acolo când o găsise.
Mama o privi nedumerită. Bunica era în camera ei, adormise mai devreme.
- Poate ai făcut-o și pe ea să dispară! râse fratele ei, Mihai, apoi adăugă, în șoaptă "joci jocuri de pici".
Mihai știa să citească, era drept, dar avea doar doi ani mai mult decât ea. Deci nu era buricul pământului!
Fata îl privi printre gene, învârti mingea spre el și șopti:
- Nu vreau să te mai văd...
Apoi plecă la culcare. După o astfel de zi adormi repede, dar nu se prea odihni. Visă că ai ei o lăsaseră singură. Se trezi lac de sudoare și prost dispusă.
Când privi spre deșteptător văzu că era opt. Vai, întârziase! Alergă cu mama ei spre "grădi". Pe drum, realiză că de dimineață nu-l văzuse pe Mihai. Oare îl făcuse și pe el să dispară? O tachina, dar era fratele ei și chiar i-ar fi părut rău de una ca asta.
La "grădi" fu întâmpinată de o educatoare nouă și asta o sperie. Părea o confirmare a bănuielilor ei! O făcuse să dispară pe cea veche și acum aduseseră alta-n loc. În plus, Robert, colegul problemă, lipsea și el...
O privi bănuitoare pe noua educatoare și atunci când ea refuză să îi spună ce se întâmplase cu "cealaltă doamnă", Mara făcu tărăboi. Așa cum fac uneori copiii mai mici decât voi, atunci când sunt supărați ori când n-au dormit îndeajuns.
Când isprăvi, văzu că toți colegii ei stăteau încolonați în dreptul ieșirii și o arătau cu degetul. Se enervă, învârti mingea spre ei și strigă:
- Plecați!
Și, de necaz, se aruncă pe un pat și plânse până adormi.
Se trezi ceva mai bine dispusă, dar flămândă. Se duse direct în sala de mese. Însă acolo nu mai era nimeni. Căută prin sălile de clasă - erau goale. Plecaseră și o lăsaseră acolo?
Mara se întristă.
- Nu asta îți doreai când te supăra ceva, să faci problema să dispară? șopti, parcă, mingea.
Fata privi în jur. Era pustiu. Acum nu mai avea probleme. Nimeni n-o mai necăjea și n-o mai cicălea. Întocmai cum își dorise. Însă asta o întristă.
Strânse mingea în pumn și își dori ca prietenii ei să se întoarcă. Nu trecu mult și ei reveniră în grădiniță.
Doamna îi luă mingea și mușcă din ea. Mara făcu ochii mari, dar când se uită mai bine văzu că educatoarea mușcase dintr-un biscuit și că mingea... dispăruse. Apoi, când fata o privi mai bine, i se păru că educatoarea cea nouă semăna totuși cu "doamna veche", doar că acum era... blondă.
Zâmbi și se apropie de colegi, care îi povestiră cum fusese la teatru. Căci acolo dispăruseră! Inclusiv Robert, pe care părinții îl aduseseră cu mașina.
Mara își ceru scuze și se împăcară. Apoi se jucară. Era bucuroasă că erau iar cu ea.
Când ajunse acasă, află că Mihai și Buni plecaseră mai devreme la școală în acea zi. Acum făceau biscuiți. Îi îmbrățișă. Ai ei erau cei mai pisălogi din câți pomenise, dar era fericită că îi avea. Cinară în casa lor obișnuită, din acel oraș ca oricare altul, văzându-și mai departe de viețile lor.
Mara uită cu totul de mingea dorințelor. Pricepuse că problemele dispar cu adevărat doar după ce sunt rezolvate. Apoi apar altele-n loc. Și tot așa. Dar asta nu trebuie să te facă să pufnești, să țipi și să spui vorbe grele. E bine să se întâmple așa.
O lume fără probleme e o lume pustie și nimeni nu vrea să trăiască în așa ceva.