25.12.2020
Mara era un copil obişnuit, ce trăia într-un oraş ca oricare altul. Avea patru ani, mergea la "grădi" şi-şi lega singură şireturile. Încă nu citea, dar îi plăcea să i se citească, pentru că adora basmele. Le iubea cam tot atât de mult pe cât iubea îngheţata. Ori bicicleta ei roz, cu roţi ajutătoare. Şi, ca oricărui copil, îi plăcea să exploreze.


Mara iubea aventura! Numai că ei nu i se întâmpla niciodată ceva deosebit. Era un copil obişnuit ce trăia într-o casă obişnuită, avea o mamă ca a voastră, un frate şi o bunică şi se ducea la aceeaşi "grădi". Bine, poate nu fix la aceeaşi, dar, dacă aţi fi intrat din greşeală în grădiniţa ei, aţi fi putut s-o confundaţi cu a voastră. Aşa de mult semănau!

Cu toate acestea, uneori, chiar şi unui copil obişnuit i se pot întâmpla lucruri năstruşnice. Asta se petrecu într-o zi, în drum spre grădiniţă, când fata găsi pe jos o minge săltăreaţă.


O vârî în buzunar şi porni mai departe.

Bunica o certă. Îi zise că ar fi trebuit s-o lase acolo unde o găsise. Nu ştiu cum procedaţi voi când sunteţi criticaţi, dar Mara pufni. Se prefăcu că aruncă mingea, dar, de fapt, o învârti ca un magician spre Buni şi-o vârî iar în buzunar.

Când ajunse la "grădi", strigă peste umăr, fără să vadă dacă bunica mai era unde o lăsase:
- Adio!

În acea zi toate îi merseră pe dos. Nu avu chef de decupat, nu mâncă şi nici nu se dădu pe tobogan, cum făcea de obicei. Se jucă întruna cu mingea. Educatoarea vru să i-o ia, "ca să n-o înghită", dar ea îi veni repede de hac şoptind:
- Pleacă...

Şi "doamna" - puf! - plecă.


Spre sfârşitul zilei, Robert îi dărâmă construcţia de cuburi. Şi asta puse capac. Mara se gândi că i-ar fi plăcut ca el să nu-i mai strice niciodată construcţiile. Învârti mingea şi ţipă:
- Dispari!

Când se uită iar spre Robert, aşteptând ca el să protesteze, ia-l de unde nu-i. Mara era uimită. Putea să-şi refacă palatul din cuburi fără să-i mai fie teamă că avea să-l dărâme cineva. În sinea ei, începuse să aibă o bănuială.
- Oare mingea mă ajută?

La cină, povesti cum îl făcuse pe Robert să dispară şi mama zâmbi. Nu-i plăcu că n-o crezuse, dar îi arătă mingea magică şi-i zise s-o întrebe pe Buni. Fusese acolo când o găsise.

Mama o privi nedumerită. Bunica era în camera ei, adormise mai devreme.
- Poate ai făcut-o şi pe ea să dispară! râse fratele ei, Mihai, apoi adăugă, în şoaptă "joci jocuri de pici".

Mihai ştia să citească, era drept, dar avea doar doi ani mai mult decât ea. Deci nu era buricul pământului!

Fata îl privi printre gene, învârti mingea spre el şi şopti:
- Nu vreau să te mai văd...

Apoi plecă la culcare. După o astfel de zi adormi repede, dar nu se prea odihni. Visă că ai ei o lăsaseră singură. Se trezi lac de sudoare şi prost dispusă.

Când privi spre deşteptător văzu că era opt. Vai, întârziase! Alergă cu mama ei spre "grădi". Pe drum, realiză că de dimineaţă nu-l văzuse pe Mihai. Oare îl făcuse şi pe el să dispară? O tachina, dar era fratele ei şi chiar i-ar fi părut rău de una ca asta.

La "grădi" fu întâmpinată de o educatoare nouă şi asta o sperie. Părea o confirmare a bănuielilor ei! O făcuse să dispară pe cea veche şi acum aduseseră alta-n loc. În plus, Robert, colegul problemă, lipsea şi el...

O privi bănuitoare pe noua educatoare şi atunci când ea refuză să îi spună ce se întâmplase cu "cealaltă doamnă", Mara făcu tărăboi. Aşa cum fac uneori copiii mai mici decât voi, atunci când sunt supăraţi ori când n-au dormit îndeajuns.

Când isprăvi, văzu că toţi colegii ei stăteau încolonaţi în dreptul ieşirii şi o arătau cu degetul. Se enervă, învârti mingea spre ei şi strigă:
- Plecaţi!

Şi, de necaz, se aruncă pe un pat şi plânse până adormi.

Se trezi ceva mai bine dispusă, dar flămândă. Se duse direct în sala de mese. Însă acolo nu mai era nimeni. Căută prin sălile de clasă - erau goale. Plecaseră şi o lăsaseră acolo?


Mara se întristă.
- Nu asta îţi doreai când te supăra ceva, să faci problema să dispară? şopti, parcă, mingea.

Fata privi în jur. Era pustiu. Acum nu mai avea probleme. Nimeni n-o mai necăjea şi n-o mai cicălea. Întocmai cum îşi dorise. Însă asta o întristă.

Strânse mingea în pumn şi îşi dori ca prietenii ei să se întoarcă. Nu trecu mult şi ei reveniră în grădiniţă.

Doamna îi luă mingea şi muşcă din ea. Mara făcu ochii mari, dar când se uită mai bine văzu că educatoarea muşcase dintr-un biscuit şi că mingea... dispăruse. Apoi, când fata o privi mai bine, i se păru că educatoarea cea nouă semăna totuşi cu "doamna veche", doar că acum era... blondă.

Zâmbi şi se apropie de colegi, care îi povestiră cum fusese la teatru. Căci acolo dispăruseră! Inclusiv Robert, pe care părinţii îl aduseseră cu maşina.

Mara îşi ceru scuze şi se împăcară. Apoi se jucară. Era bucuroasă că erau iar cu ea.

Când ajunse acasă, află că Mihai şi Buni plecaseră mai devreme la şcoală în acea zi. Acum făceau biscuiţi. Îi îmbrăţişă. Ai ei erau cei mai pisălogi din câţi pomenise, dar era fericită că îi avea. Cinară în casa lor obişnuită, din acel oraş ca oricare altul, văzându-şi mai departe de vieţile lor.

Mara uită cu totul de mingea dorinţelor. Pricepuse că problemele dispar cu adevărat doar după ce sunt rezolvate. Apoi apar altele-n loc. Şi tot aşa. Dar asta nu trebuie să te facă să pufneşti, să ţipi şi să spui vorbe grele. E bine să se întâmple aşa.

O lume fără probleme e o lume pustie şi nimeni nu vrea să trăiască în aşa ceva.

0 comentarii

Publicitate

Sus