A debutat cu 2 luni de muncă (filmări), 6 zile pe săptămână, 12 ore pe zi. Am început bucuroasă pe 5 ianuarie 2020 şi am terminat tot bucuroasă, dar destul de obosită pe 3 martie 2020. În ultimele două săptămâni de filmare plutea o oareşcare teamă că nu vom reuşi să terminăm filmările din cauza virusului, dar teama asta se situa mai mult în zona de producţie, noi actorii aveam treabă să ne învăţăm textul şi să avem chimie. Le-am terminat cu bine, am avut chiar şi wrap party cu toată echipa.
Din lunile astea îmi amintesc alarma de la 4:30 a.m., frigul, eugeniile de la craft, termosul meu de ceai plimbat (şi uitat) prin toată Politehnica (locaţia principală de filmare) şi faptul că la un moment dat mi-am cumpărat de pe un magazin online un pulover fin cu o koala, iar o parte din suma plătită mergea către o fundaţie care se ocupa de salvarea koalelor din flăcările care puseseră stăpânire pe pădurile Australiei. Hai, că am salvat planeta şi de data asta.
Bref, visam la 2-3 săptămâni libere, numai şi numai pentru mine. Ce visam să fac în acest timp? Să mă trezesc fără alarmă, să mănânc doboş fără să mă gândesc la fustele strâmte (racord) de la filmare, să merg la cinema la matineu, să mă văd cu prieteni, să mut şifonierul de pe peretele stâng al camerei pe cel drept, să-mi văd părinţii pe care nu îi văzusem de la începutul lui decembrie 2019, şi-apoi după ce isprăveam cu toate astea, să intru (iar) în panica obişnuită că nu am de lucru.
Am apucat să mănânc doboş, de trezit mă trezeam pe la 5, panicată că nu am auzit ceasul şi întârzii la filmare (a durat vreo săptămână, apoi am început să mă trezesc la 6 mult mai liniştită), nu am mutat şifonierul şi nu mi-am văzut nici prietenii, nici părinţii.
A început brusc nebunia cu golitul rafturilor în supermarketuri. Făina devenise marfă rară. Eu mai aveam un pachet de Arpis, rămas de la cozonacii de Crăciun, pe care l-am riscat pentru nişte clătite şi un pandişpan. La piaţă (Matache) am oamenii mei şi nu rămân în nicio primăvară fără leurdă (aia marfă rară) aşa că nu m-am panicat.
Îmi intrase chiar şi un job. Mama mă întreba ce să îmi pregătească (de mâncare, evident) când mă duc la ei. În universul meu (paralel, ştiu) totul părea sub control.
După câteva zile, în care eu am rezolvat tot felul de treburi birocratice pe care nu apucasem să le gestionez în cele două luni cât am muncit, s-a anunţat lockdown-ul.
Toată lumea se gândea cum să-şi drămuiască banii, după ce eu timp de două luni cât am muncit continuu m-am gândit pe ce să-i cheltui, mai precis cu ce să mă răsfăţ, căci la alte investiţii în afară de mine nu mă pricep. Aproape că mă frustra frivolitatea mea. Aproape.
Treaba cu statul în casă nu mă deranja. Făceam asta dinainte să fie "modă" obligatorie. M-am înarmat cu un borcan de miere de manuka, ştiam că funcţionează ca un antibiotic, iar mama, printre altele, mi-a trimis un borcan de Nutella - pentru ea, un fel de manuka - via titicar. La piaţă mergeam cu mască şi cu mănuşi, păstram distanţa regulamentară faţă de orice fiinţă bipedă, pijamale frumoase n-aveam, dar mă descurcam.
La câteva zile a apărut invitaţia şi generozitatea unor prieteni care au o casă retrasă la munte. Am plecat. Pentru două săptămâni. Până trece panica. M-am întors după mai bine de două luni.
Cele două luni? Puţine lucruri de povestit... nicio revelaţie, câteva lecturi, multe filme, siestă, aceleaşi kilograme, mult scepticism despre "cum ne va schimba această perioadă", câteva cumpărături online - aceleaşi -, pe mine perioada asta s-a încăpăţânat să nu mă schimbe şi să nu mă facă să realizez că am nevoie de mai puţin.
Tot auzeam de Zoom, dar nu văzusem niciunul în realitate. Pentru mine era, din descrierile celorlalţi, ca un balaur cu şapte capete, ca mai toată tehnologia. În schimb vedeam live-uri multe - e adevărat că nu eram cu nasul pe vreun canal deştept când se întâmpla asta, ci în marea grădină a instagramului. Era ceva între LIFE si LIVE, între spectatori şi followers, între poftă şi foame, între nevoia de exprimare şi nevoia de atenţie, între a sta acasă şi a sta în casă, între a vorbi cu oameni şi a vorbi cu telefonul, între a privi oameni în ochi sau a-ţi vedea reflexia în telefon, între dialog şi monolog, între a spune ceva şi a spune nimic.
A venit şi primul meu Zoom. Mă rog, nu chiar al meu, căci eram spectator la o ediţie SNL (Saturday Night Live) care se ţinea pe Zoom. M-am păstrat pentru ce era mai bun. Am zis, hai că ăştia sunt mega buni, au buget, mega echipă în spate, sigur tre' să fie ce trebuie. Da, m-am uitat cu inima strânsă şi cu... milă... era atât de slab. Şi eu sunt mare fan SNL. Am dezvoltat brusc alergie la Zoom.
Ce s-a mai întâmplat interesant (pentru mine) în această perioadă, dat fiind că în trecutul nu foarte îndepărtat am făcut destul de multe spoturi publicitare (în calitate de actriţă) pentru câteva ţări din Europa, a fost că telefonul mi-a zbârnâit continuu pentru drepturile de redifuzare la mai multe dintre ele. Primeam bani, fără să muncesc, pentru că nimeni nu putea munci. Jackpot. Pentru cei care nu ştiu, filmările intră în categoria "nunţi şi înmormântări", se fac cu alai.
Au trecut cele două luni şi ceva, m-am întors la Bucureşti şi chiar dacă lockdown-ul se încheiase, eu am mai stat o perioadă în casă, căci printre altele, îmi fusese dor de casă. Am intrat în renovare, aşa am crezut că e bine. Mi-am zis că o să fie tare frumos: aleg culori, stabilesc înălţimea oglinzilor, cumpăr câteva nimicuri, un pat - că trăiam de ani de zile doar cu saltea, aleg nişte ţesături amestecate pentru perdele, mobilă nu prea aveam nevoie - am cumpărat de-a lungul anilor şi ce-mi trebuia şi ce nu-mi trebuia. N-a fost chiar aşa, dar după această experienţă pot explica clar diferenţa dintre un întrerupător cap-cruce şi unul cap-scară; perdele nu mi-am pus nici până-n ziua de azi.
Am avut de muncă imediat ce am revenit. Lejer dar, exceptând câteva perioade scurte din "cariera" mea, mai mereu a fost aşa. Leafă lunară nu aveam nici înainte, sunt plătită la proiect, deci nicio noutate.
Au apărut două filme mari în care am avut şi eu două roluri mici, dar frumoase. Unu din ele (5 minute) nu s-a putut bucura de o vizionare cu sala plină la cinematograf, iar celălalt (Otto Barbarul) s-a dus direct online la Festivalul de la Sarajevo. Păcat.
Prima dată am clacat la "cazul" Andreei Esca, la reacţia oamenilor mai precis. Românul a tras linie şi a ales să susţină micile afaceri locale şi litoralul grecesc, dar nu un om. Trist.
A doua oară am clacat când cineva extrem de apropiat s-a internat de urgenţă (într-un spital particular). Teama şi faptul că nu mai sunt permise vizitele în spital m-au ţinut trează cinci zile. "Sejurul" a echivalat cu şederea pe aceeaşi perioadă la Ritz.
Apoi testările înainte de filmări m-au doborât şi ele. După ce treceai de audiţii, luai job-ul, săreai în sus de bucurie, stăteai până în buza filmării şi aşteptai să vină testul, să vezi dacă poţi onora job-ul. Printre altele, după patru audiţii şi două limbi străine vorbite la probe, am luat un rol episodic într-un serial străin filmat în România. Îl aveam partener pe David Tennant. Entuziasmul meu a atins cote maxime. Şi cu entuziasmul ăsta m-am autoizolat vreo 5 săptămâni, să fiu sigură că nu ratez şansa asta. Am fost testată la proba de costum şi machiaj, la lectura episodului şi înaintea zilelor de filmare, zile care s-au întins pe o perioadă de trei săptămâni.
În aceeaşi perioadă au început să se îmbolnăvească cunoştinţe, prieteni, colegi şi rude. Toate cadrele medicale cu care vorbeam, îmi spuneau acelaşi lucru: fereşte-te să ajungi la spital!
Azi (20 decembrie 2020), tata mai are câteva zile din perioada de carantină şi încă se luptă cu tusea. Trăiesc cu un ghem în stomac din pricina asta. Nepoată-mea face şcoală online şi nu se vede cu alţi copii. Nu e plictisită, dar îi este dor. Eu mă tem să nu iau virusul când am de lucru, mă tem că cineva apropiat mie ar putea ajunge în spital şi mă mai tem de creativitatea românilor în ceea ce priveşte urările de sărbători.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)