Procrastinare

Sentimentul neputinţei. Ai face orice altceva, te-ai duce la cumpărături, ai face de mâncare, curăţenie. Ai da telefoane, ai citi ştirile. La fel ca-n facultate, îţi aminteşti? Cu toate astea, în timpul ăsta continui să observi, să-ţi aminteşti, să faci asocieri, descoperiri chiar. Discuţi în gând cu personaje reale sau nu, care trăiesc sau nu. Revezi aceleaşi imagini obsesiv. Oameni, fapte, cuvinte pe care nu se pot uita. Procesezi încontinuu informaţii, cu precădere pe cele incomplet digerate, lucruri neîncheiate. Creierul îţi funcţionează şi când dormi. Da, ca profesorului tău de matematică, cel cu care ai făcut meditaţii pentru admiterea la facultate. Când la sfârşitul unei zile de muncă nu găsea rezolvarea unei probleme, îţi mai aminteşti ce făcea? Se culca în birou pe o saltea pusă direct pe jos - ce te-ai mirat când ai văzut-o prima oară! Nu se ducea în dormitor, să se culce comod în pat. Se întindea lângă foaie şi creion, pentru ca atunci când se trezea străfulgerat de rezolvarea problemei, s-o poată nota înainte să i se şteargă din minte. Fiindcă peste noapte creierul îi lucra fără încetare până ce găsea soluţia.

Aşa eşti şi tu, mereu muncit de gânduri. Doar că nu găseşti soluţia, iar dacă o găseşti, o uiţi imediat, pentru că n-o notezi. Poate fiindcă paşii pe care-i faci - ce descoperi, ce-ţi aminteşti - nu te bucură întotdeauna, sunt lucruri urâte, greu de acceptat. Care adesea te privesc pe tine, dar uneori pe alţii. Cu ei e şi mai dificil, te temi că le poţi zgândări susceptibilităţile, sau mai rău, răni sentimentele. Fiindcă nu toţi au nevoie de adevăr ca să trăiască. Ba mulţi chiar se feresc de el. Societatea se complace într-o cultură a disimulării - a mascării sau a negării realităţii. De asta ai crescut fără să ştii nimic despre mama ta. Ce simplu ar fi fost să ţi se fi spus adevărul! Poate nu tot dintr-o dată, ci pe bucăţi, ca să-l poţi digera mai uşor, să nu-ţi cadă greu. Şi cum a putut cineva să-şi închipuie că tăcerea completă poate fi soluţia ideală pentru tine? De acord, de mic ai fost plăpând, la naştere a trebuit să stai în incubator, apoi la cinci luni ai avut o criză de spasmofilie, dar ai fost mereu bine îngrijit, ai primit tot ce ţi-a trebuit fizic, şi până la urmă ai crescut sănătos. De ce oare n-au ştiut să-ţi dea şi ce-ţi trebuia psihic, te-au lăsat cu sechele, pe care abia acum, când e cam târziu, nu-i aşa, trebuie singur să încerci să le repari?

Sunt într-adevăr oameni care nu suportă adevărul, care cer să fie minţiţi frumos, dar tu nu faci parte dintre ei. Dimpotrivă, fiindcă nu l-ai ştiut, te-ai simţit mereu nesigur pe picioare, ca şi cum nu le-ai fi avut pe amândouă. Dar destul cu procrastinarea, iarăşi amâni, nu mai e nici praf de şters, nici altceva de făcut prin casă. E momentul să revii la masa ta de scris!

(Bucureşti, decembrie 2020)