Imposibil de spus nu

Cu mintea de acum, mă întreb dacă a fost noroc sau ghinion faptul că Rada m-a ales tocmai pe mine dintre toţi pretendenţii pe care-i avea. Spun că ea m-a ales, pentru că mi se conturează tot mai clar imaginea asta, deşi la vremea respectivă crezusem că eu o alesesem pe ea. E adevărat că o remarcasem cu mult înainte să mă remarce şi ea, însă alegerea mea n-a contat, ci doar a ei.

Este greu de refăcut acum calea pe care au evoluat lucrurile, dar, privind retrospectiv, din punctul meu de vedere, pentru că pe al Radei, în ciuda atâtor ani petrecuţi împreună, nu-l cunosc, a existat un puternic amestec de impulsivitate şi calcul, de dorinţă impetuoasă şi stăpânire de sine, de timiditate extremă şi curaj inconştient. Şi o mare doză de naivitate. Care pusă în faţă cu realitatea, a răbdat ce a răbdat, până când a răbufnit cu violenţă, exagerată uneori, care a scos la iveală lucruri ascunse, pe care nu le ştiam despre mine, şi care mă surprind chiar şi acum, după ce au trecut aproape două decenii de când Rada nu mai e, şi când mi le pot rememora la rece.

Când mă refer la realitate, atrag însă atenţia că nu e chiar aşa de uşor de stabilit. Şi nu atât pentru că s-ar fi putut să existe o realitate a fiecăruia dintre noi doi, bineînţeles diferită una de cealaltă, cât pentru că ceea ce consideram noi amândoi realitate cuprindea în mod cert o doză masivă de imaginaţie, şi nu orice fel de imaginaţie, ci una excesivă, debordantă, catastrofică, care ne caracteriza pe amândoi, desigur în feluri diferite, şi care n-a avut nici un fel de frână de nicăieri, cu atât mai puţin din partea familiilor noastre, cum ar fi fost de aşteptat. A mea, atâta câtă mai rămăsese, s-a ţinut complet deoparte de mine, din motive de care mă voi ocupa altădată, iar a ei i-a ţinut mereu partea, luând de bun orice ar fi venit de la ea, oricât de absurd sau exagerat ar fi fost, fiindcă ea a fost întotdeauna răsfăţata familiei, singura căreia nu i se putea refuza nimic.

Poate că tocmai asta a fost greşeala mea principală, că n-am înţeles că nu pot să-i spun nu, fiindcă nu va accepta, nu e obişnuită, şi nu va înţelege aşa ceva.

Dar la început acţionam doar în virtutea sentimentelor, nu din raţiune, eram în mod misterios atras de ea, aveam nevoie de prezenţa ei, atunci când eram despărţiţi îi simţeam dureros lipsa, nu vedeam, nu-mi aminteam decât ce era frumos la ea. Iar când mai târziu am început să înţeleg, mi-a fost imposibil să mai schimb ceva, avea deja ascendentul victoriei asupra mea, pe care înţelegea să şi-l păstreze.

(Bucureşti, decembrie 2020)