Nevoia unui copil de a se simţi protejat. O pot înţelege până la un anumit punct. După care devine contraproductivă. Poţi creşte o vreme într-un cocon, dar la un moment dat tot trebuie să-l părăseşti. Or pentru asta trebuie să fii pregătit.
Când te trezeşti dimineaţa, focul în sobă făcut de o oră sau două, ca să-ţi fie cald când te dai încă somnoros jos din pat. Micul dejun pregătit din vreme ca să nu întârzii la şcoală, cu corn şi brioşă calde, atunci aduse de la brutăria din colţ. La prânz, ca şi seara, zilnic altceva de mâncare, tot ce e mai bun, special pentru tine. De bucăţile tale preferate, cum ar fi pipota, nu se atinge nimeni, sunt cu sfinţenie păstrate pentru tine.
Când te duci la culcare, bunicii tăi - fiindcă ei te cresc, încă mai robotesc. Când te scoli, sunt de mult în picioare. Nici nu ştii dacă au sau nu pijamale, nu i-ai văzut niciodată dormind.
Ajunge să pomeneşti de vreun trenuleţ sau maşinuţă, şi într-o zi sau două o şi ai.
Şi cu toate astea, eşti nemulţumit. Ceva îţi lipseşte şi aproape că-i urăşti. Pentru că-ţi ţin ascuns lucrul care-ţi este cel mai drag de pe lume. Curios însă, nici tu nu-l numeşti. Accepţi această lege a tăcerii pe care crezi că ei ţi-au impus-o. Te răzbuni însă purtându-te urât. Fără să te întrebi de ce o fac, sau dacă a fost ideea lor sau nu. Îi consideri responsabili de nefericirea ta. De faptul că nu ai o mamă.
Sunt lucruri de care poţi fi protejat. Şi altele de care nu.
(Bucureşti, ianuarie 2021)