Sfat de nuntă

Urme de supă pe tavan. Farfurii şi ceşti făcute praf de mai multe ori. Câteva ceasuri deşteptătoare zdrobite de perete. Discul cu Johnny Cash, nou-nouţ, făcut bucăţi în timp ce-l ascultam prima dată, împreună cu braţul pick-up-ului, cu tot cu noua doză Shure pe care mă chinuiam de ani de zile s-o obţin. Chiar şi una sau două perechi de ochelari ai Radei, striviţi cu pumnul, demonstrativ.

Semne de slăbiciune, dacă mă gândesc retrospectiv. Dar pe atunci le consideram explozii ocazionale de furie, şi de aceea scuzabile, chiar dacă le regretam imediat ce treceau. După care însă le uitam. Mă amăgeam cu gândul că nu se vor mai repeta. Şi că făcusem tot ce era omeneşte posibil ca să rămân calm chiar şi în situaţii în care oricine s-ar fi supărat, s-ar fi enervat, ar fi ripostat. Mă gândeam că dacă mă voi stăpâni, furtuna va înceta de la sine, ceea ce însă niciodată nu s-a întâmplat. Era în lipsa mea de reacţie o înţelegere greşită a supărării Radei, ca şi o încredere prea mare în capacitatea mea de autocontrol. Un fel de inconştienţă în faţa unui pericol pe care îmi închipuiam că pot să-l stăpânesc. Ceea ce nu era adevărat. Fiindcă tensiunea care se acumula, uneori într-o perioadă mai lungă de timp, umplea paharul atât de mult încât adesea nu mai lipsea decât o singură picătură ca totul să se reverse intempestiv peste margini. Ceea ce se întâmpla întotdeauna fără nici un avertisment, luându-ne pe amândoi, dar mai ales pe mine, cu totul prin surprindere. Când puneam supă cu polonicul, îmi zbura farfuria în tavan, când întorceam ceasul deşteptător îl lipeam de perete.

Dacă o singură dată mi-aş fi amintit în astfel de situaţii de sfatul de nuntă al părintelui Dimoftache, "Între soţi mai apar şi supărări. Important e să nu fiţi amândoi nervoşi în acelaşi timp!", poate altfel ar fi stat lucrurile.

(Bucureşti, ianuarie 2021)