S-au tot făcut glume pe seama lui 2020. Că ar trebui să se repete. Lăsând gluma la o parte, am senzaţia că m-am întors 360o şi sunt acolo unde m-a lăsat treaba asta: în martie, când s-a anulat un spectacol cu gândul că se face o igienizare generală şi nu ne-am mai întors.
Sigur că vilegiaturista din mine s-a bucurat în primă instanţă. Vacanţă, munte. Două săptămâni m-am bucurat. A fost apoi o perioadă de tranziţie în care m-am luptat cu râsu'-plânsu', după care s-a instalat senzaţia de neputinţă care nu mă părăseşte nici azi.
Am avut mult timp pentru mine. Prea mult timp. Nu l-am folosit cu înţelepciune, ca alţii, să aflu lucruri despre mine. Unele sunt foarte plictisitoare, pe altele le ştiam deja, deci tot plictisitoare. În schimb, am petrecut timp cu familia. Un timp pe care nu l-aş da pe nimic. Există şi părţi bune ale iadului. Nu am văzut teatru. Am refuzat. În schimb, am văzut filme. Multe. Am citit. Am băut vin. Roşu. Am mângâiat pisici. Terapie şi magie în nişte fiinţe nesperate.
Am intrat într-o stare de vegetaţie. O stare de bine, la un moment dat. De indiferenţă faţă de tot. La curent cu ce se întâmplă, dar fără empatie. N-a mai însemnat nimic perioada asta. E letargie generală. Inclusiv acum. Sunt omul care se fereşte cel mai mult. Numai în somn nu port mască. Dar e doar principial. E ceva ce nu mai trece prin mine. Emoţional vorbind. Nu mai e frică, nu mai e precauţie. E ceva care mă oboseşte şi mă irită şi plictiseşte. Am început să fug de oameni. Să mă înstrăinez.
Am lucrat la Incognito în vară. Cu Radu Iacoban. A fost minunat, pentru mine. E mult despre creier spectacolul, textul... perioada asta a fost mult despre creier. E despre feţe ale creierului. Sau cum ne joacă el feste. Foarte interesantă experienţă. Să joci la temperatură cât se poate de mare mai multe personaje. Sau mai multe feţe ale aceluiaşi om. Depinde de cum o iei. O schizofrenie necesară. De Nick Payne.:)
Un antrenament actoricesc pe care nu l-am mai avut din facultate. Mi-era dor. Aş repeta oricând experienţa asta cu Radu.
Altminteri... Părinţi în vârstă. Pe taică-meu nu l-am văzut din martie. L-am zărit o dată în parcare. M-a anunţat maică-mea că a venit la Craiova şi m-am dus să-l văd. L-am văzut de la distanţă. E izolat la Băileşti, unde are grijă de bunică-mea. Mătuşă-mea, care e medic A.T.I., e pozitivă de 3 luni. Nici cu ea nu m-am văzut.
Mi-e dor de oameni. Mi-e dor să aud râsete. Pe mai multe frecvenţe. Momentan, sunt doar pe două voci (eu şi Cătălin). Dar e şi o parte bună. Ţi-am zis. Peste câteva ore fac 36 de ani. Teoretic.
Dar, pentru că eu sunt la 360o şi pentru că sunt nişte oameni foarte deştepţi care lucrează la nişte particule şi au reuşit, pare-se, preţ de câteva nanosecunde să teleporteze o particulă, eu îmi iau libertatea să mă întorc în timp câteva luni. Deci, am 35. Dar nu pentru că am o problemă cu vârsta. Sunt mândră de anii mei petrecuţi pe pământ. Dar, tocmai de-aia, refuz să cred că a trecut timpul aşa. În felul ăsta. Prefer să cred că a îngheţat şi că e martie şi că, atunci când vom relua viaţa normală, va fi martie 2020.
De comentat, cred că Aţa şi Urda (pisicile noastre) ar avea ceva de comentat. N-am stat niciodată acasă atât de mult. Îşi pierd echilibrul de atâta prezenţă umană şi nu înţeleg nimic din ce se întâmplă. Nici eu nu înţeleg nimic. Am pe umeri un mare semn de întrebare privind situaţia asta pe care nici măcar nu ştiu să o descriu.
Dacă sunt lipsită de coerenţă în ceea ce scriu, e ceva ce mă defineşte în vremurile astea. Mi-am pierdut firul roşu şi bâjbâi.
Nu am aşteptări pentru 2021. Nici planuri. E bine că aflu, chiar dacă târziu, că planurile nu-şi au rostul. Ce îmi doresc e sănătate mintală. Echilibru. Sau reechilibrare. Un Săgetător cu ascendent în Scorpion care tânjeşte după balanţă în viaţa lui. Da, ăsta e cuvântul care ar defini dorinţa mea pentru 2021: Balanţă.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)