24.12.2020
Fidel primei mele naturi, aceea de microbist, pot depune mărturie despre acele zile, concursuri, meciuri când, orice ai face, orice ai schimba, orice ai încerca, finalul va fi acelaşi. Cu toate erorile de parcurs ale dezvoltării civilizaţiei umane, cu toate greşelile ce au însoţit reacţia în faţa pandemiei, cu toate bâlbele, cacofoniile, prostiile comise, cu tot ce trebuia, poate, făcut şi n-a fost făcut, nu mă pot defel desprinde de ideea / senzaţia că 2020 a fost, pe motive de COVID-19, pur şi simplu o perioadă hâdă. Atât de hâdă, încât mă gândesc că orice arătat cu degetul înspre ce s-a făcut şi ce nu s-a făcut ar trebui însoţit, măcar undeva în planul secund al gândului, de conştientizarea gravităţii extreme a fenomenului cu care ne-am confruntat şi ne confruntăm încă.

***

Memoria păstrează, din epoca de dinainte, concertul The Mono Jacks de la Arenele Romane acoperit-încălzite, de lansare a albumului Gloria (cu Byron în deschidere şi Dan recunoscând, târziu în noapte, că Doru Trăscău şi ai lui sunt trupa românească a momentului cu cel mai înalt potenţial de lipici emoţional), delicios-ireverenţiosul Afară, departe, pe câmp de la Teatrul de Comedie (pe bază de suprarealism, Ştefănescu, Dabija & co), weekend-ul cu premiere de la Cluj, Hegedűs a háztetőn / Scripcarul pe acoperiş la Teatrul Maghiar de Stat (cu Zsolt Bogdán radiind de fericire la final, pe scenă, şi apoi în foaierul plin de prieteni şi / sau admiratori) şi Ubu în concert (cu atmosferă de stadion cuprins de febra victoriei şi aplauze fără de sfârşit).

A mai fost una dintre primele proiecţii naţionale cu colectiv (îl ştiţi, filmul acela al lui Alexander Nanau, care ia la rând topurile americane de final de an, transformându-se într-un favorit cert pentru minimum o nominalizare la Oscar 2020, în timp ce, pe meleaguri locale, continuă să fie ignorat / ironizat pe bază de prea mult Gazeta Sporturilor / Vlad Voiculescu, fenomen pe cât de bizar, pe atât de jenant) la Elvira Popescu, cu Tolontan mulţumindu-ne pentru că am riscat, în ciuda răspândirii virusului, şi am venit la proiecţie.

Şi apoi, închiderea.

***

Transferul pe online s-a făcut în salturi. Când anemic, când pe bază de consum isteric. Lansate mai întâi timid, apoi din ce în ce mai hotărât, versiunile online ale spectacolelor de teatru din întreaga ţară, fie ele din repertoriul curent ori din arhive, au produs emoţie, temeri, contestaţii. Au fost acuzate calitatea filmării (imagine, sunet, număr de camere, regie), accesul gratuit la cele mai multe dintre înregistrări, alegerea titlurilor, sigla PMB lipită în mod slugarnic de fosta direcţiune a Bulandrei pe înregistrări ale spectacolelor legendare ale teatrului din anii '90 (pe când fostul primar general pesemne că încă nu visa la odele ce urmau să i se închine de o parte dintre artiştii patriei).

Continuate cu ediţiile online ale Festivalului internaţional Interferenţe (organizat o dată la 2 ani de Teatrul Maghiar din Cluj) şi Festivalului Naţional de Teatru, restituirile unora dintre marile titluri din portofoliul teatral al ultimelor trei decenii au fost unele dintre puţinele surse de lumină ale unui an întunecat. E de sperat că aceste înregistrări, oricât de imperfecte tehnic, vor deveni disponibile non-stop, eventual contra cost. Valoarea lor educaţională şi sentimentală e copleşitoare.

***

Deschiderea a fost treptată, parţială şi imperfectă. Teatrele au fost vremelnic redeschise (1-2 luni), cu capacitate redusă de primire a spectatorilor (decizie corectă) şi apoi închise grabnic (decizie corectă cel mult în cazul localităţilor carantinate, profund bizară în rest, cu efecte dintre cele mai dure mai ales asupra trupelor şi actorilor independenţi). Pe bază de direcţiune etern în căutare de soluţii la orice fel de problemă (Anna Maria Popa & team), Teatrul Andrei Mureşanu (TAM) din Sfântu Gheorghe a jucat rolul de antemergător.

Pe 1 septembrie 2020, la Sfântu Gheorghe, s-a jucat noua versiune de Faust Family (în care tânărul regizor braşovean Botond Nagy îşi continuă parcursul remarcabil anunţat prin impresionantul Nora de la Teatrul Maghiar din Cluj, din 2019), iar pe 20 decembrie 2020 a debutat Scene dintr-o căsnicie (primul spectacol jucat indoor după al doilea val pandemic). Şi tot la capitolul pionierat, TAM propune, începând de la mijlocul lui decembrie 2020, Zbor deasupra unui cuib de cuci (o mică bijuterie powered by Eugen Gyemant - regie, Sebastian Marina - McMurphy, Alexandrina I. Costea - sora Ratched, Billy - Costi Apostol & co) în versiune VR 360 (detalii pe teatruvr.ro).

Celălalt pol inovativ al teatrului românesc în vreme de pandemie a fost de găsit peste munţi de Sfântu Gheorghe, la Piatra-Neamţ. Viitorul din trecut, în regia şi pe textul lui Clemens Bechtel (pornind de la o seamă de poveşti ale oraşului), e posibil să fi fost cel mai bun spectacol al lui 2020. Pornind de pe scena Teatrului Tineretului (TT), continuând pe străzile urbei şi ajungând în spaţiile interioare şi exterioare ale Palatului Copiilor, Viitorul din trecut e o demonstraţie de forţă şi emoţie, de ce va să zică tehnologia şi actoria în teatrul anului 2020, un succes nu doar al trupei, dar şi a tot ce înseamnă colectivul TT. Nu în ultimul rând, spectacolul lui Bechtel e un omagiu pentru oraşul în care a fost montat, un exerciţiu de empatie, imaginaţie şi iubire cum rarisime sunt nu doar în lumea teatrală, dar, în general, în lumea românească. Cu atât mai penibil şi prost plasat scandalul în care Gianina Cărbunariu şi TT au fost târâţi o lună după premiera Viitorului din trecut (fără legătură cu acesta) şi despre care aleg să spun, în acest text, doar că a reuşit să producă un cvasi-miraculos gest de solidaritate cu managerul şi trupa nemţeană al unei consistente părţi din breasla teatrală şi din presa naţională.

Sfântu Gheorghe şi Piatra-Neamţ sunt două dintre puţinele locuri unde teatrul a învins pandemia şi a trecut cu bine în 2021.

***

Un omagiu. De fapt, mai multe. Pentru toţi cei care, în ciuda contextului, s-au încăpăţânat şi au reuşit aproape imposibilul: să organizeze festivaluri faţă în faţă, faţă spre ecran, faţă spre scenă în an de pandemie. O selecţie profund personală: TIFF, Anonimul, Gărâna Jazz Festival, Festivalul de Film şi Istorii Râşnov, FEST-FDR, Zilele unteatru. Plus Galele Premiilor Gopo şi UNITER.

***

Câteva imagini:

Oana Giurgiu măsurând cu compasul distanţa între scaune la Bonţida, unul dintre cele peste 14 spaţii în care au fost proiectate filme (cu un record de 12 proiecţii simultane) în cele 10 seri şi nopţi de TIFF.
Ţigara fumată undeva în spatele sutelor de scaune plasate în curtea Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Cluj, la cam două ore de la debutul Malmkrog-ului lui Cristi Puiu. Genul de moment când uiţi de tot ce te desparte de ceilalţi şi ai vrea să le spui tuturor celor pe care îi cuprinzi cu privirea şi cu gândul, în carne şi oase, pe ecran sau în amintire, că le mulţumeşti pentru că te fac fericit.
Clădirile ce străjuiesc terenul de sport al Liceului Episcopiei Unitariene din acelaşi Cluj (oraşul pentru care întâmplările culturale, întâlnirile multiculturale şi barurile fermecătoare sunt parte din normalitate) într-o noapte cu un film maghiar înăbuşitor de frumos (Akik maradtak / Those Who Remained / Cei care au rămas), mai ales pentru cei care şi-au pierdut încrederea în happy-end.
Vlad Ivanov şi nopţile lungi de la Anonimul, cu acel The Father şi acel Anthony Hopkins de care o să vorbim prea puţin ca să nu dezvăluim prea mult din coşmarul bătrâneţilor noastre.
Strada Mihail Sadoveanu din Piatra-Neamţ, într-o duminică seară de octombrie, având ceva din Sânzienele Bucureştiului lui Eliade, când cerurile se deschid şi toate visurile se împlinesc.

****

Câteva nume:
Cristi Puiu (Malmkrog), Radu Jude (Tipografic Majuscul), Andrea Gavriliu (M de la Murphy la TNB şi Pam Param la Studio M din Sfântu Gheorghe), Maria Popistaşu (în Kaïmós, regie & scenariu Sarra Tsorakidis), Radu Cosaşu (Premiul Special la Gala Gopo 2020). Pentru că dacă ar fi îngăduiţi de Divinitate / orbul zar pe ipotetica insulă pustie, fix asta ar reuşi: să o facă ne-pustie.
Mirela Neag şi Cătălin Tolontan aşezaţi pe nişte trepte de piatră, undeva în Bucureşti (colectiv). Oraşul lor, oraşul meu.

***

Titlul acestui text a fost folosit de jurnaliştii ProSport în 2008, într-un context fotbalistic. Îl reiau azi la adresa unui 2020 cum nu mai vrem altul vreodată. Da, desigur, e naiv şi destul de stupid. Ştim precis ca răul pandemic va traversa liniştit Revelionul. Dar mai ştim şi că orice zi, concurs ori meci mizerabile au un sfârşit. Nu e doar o speranţă, e o certitudine demonstrată pe mii şi mii de stadioane.

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus