Se împlinesc patru ani - îmi aminteşte Facebook-ul - de când am cerut pentru o naţie creştin ortodoxă şi internaută ca a noastră să se inventeze emoji-ul care-şi face cruce, spre marea şi trebuincioasa nevoie în situaţii online gen "Doamne fereşte!", "Doamne-ajută!" şi "Doamne iartă-mă!". Dacă nici în 2020, atunci când?
6 ianuarie
Brusc observ la serviciu că mă bâţâi, tremur din tot corpul, atât în mers, cât şi atunci când stau în picioare aşteptând ceva. Ca şi cum aş avea o boală bizară, ar putea crede ceilalţi. Dar nu, eu, de fapt, o legăn imaginar pe Mira, am căpătat tic de la ţinutul ei în braţe.
11 ianuarie
Dinainte de Crăciun tot picura robinetul chiuvetei de la baie. Am zis că o să chem un instalator, da' Crăciun, da' Anul nou, da' Bobotează, am tot amânat, că oricum nu găseşti unul nici într-o zi normală. Azi m-am uitat pe youtube cum se face şi-am zis că-l rezolv eu, cât de complicat poate fi? N-aveam chei de desfăcut, am fost şi mi-am cumpărat şi un set de chei, pe lângă bateria de robinet nouă.
Desfăcutul a fost un infern, ruginiseră toate piuliţele şi şuruburile, erau înţepenite, nu încăpeam sub chiuvetă, nimic nu era la mine ca la nenea de pe youtube. Am reuşit să desfac chiuveta, piciorul chiuvetei, timp în care a început să picure grav robinetul de sub chiuvetă, din perete. Stăteam cu toate alea împrăştiate în baie, desculţ în apă şi mă înjuram în gând, că numai dracu a pus un scriitor să rezolve aşa ceva. Când am desfăcut robinetul nou din cutie, m-a luat panica: jde mii de piese, oricum le aranjam, una mare era în plus, nu se potrivea nicăieri. Unde găsesc eu instalator sâmbătă seara?
Apoi m-am prins că piesa în plus era sita de la chiuvetă, n-aveam nevoie de ea. Am început să montez noul robinet, dar niciuna dintre cele 10 chei din set nu se potrivea cu piuliţele. Le-am strâns cu mâna şi, minune, nu-mi vine să cred, tot mecanismul ăla complicat funcţionează impecabil.
Beau un whiskey, mă gândesc că există Dumnezeu, mă duc să strâng apa de pe gresie şi simt că, dacă mi-a ieşit asta, pot face orice în viaţă.
14 ianuarie
Lupcina
25 ianuarie
Am ieşit pe prispă cu cafeaua în mână. Soare strălucitor, gâzuliţe, mâţe care cască. Vecina de peste drum curăţă nişte crengi de prun cu o toporâşcă, în timp ce copilul ei aduce bradul de Crăciun în curte, să-i dea foc.
Vecinul de alături trebăluieşte şi el ceva:
- Ce faceţi, aţi ieşit la cules de ghiocei? îl întreb vioi.
- Nu, zice el sobru. Am făcut oleacă curat la câine.
30 ianuarie
Trec pe lângă curtea unei şcoli primare din Iaşi. E pauză şi mai e o veselie generală: toţi copiii - băieţi şi fete la grămadă - joacă fotbal cu agentul de pază.
4 februarie
Vreo 10 minute m-a urmărit fascinată, de alături, cum dau din picior şi m-a lăsat în pace, dar până la urmă i s-a făcut poftă de cartea mea.
6 februarie
Noaptea de tot, îi duc pe mama şi tata cu maşina acasă la Doroşcani, peste un deal pustiu, în mijlocul lu' nicăieri. Tata se teme că va găsi geamurile sparte, mama, că o să găsească câinele îngheţat. A început să ningă domol. Caut să-i înviorez, le povestesc despre planurile mele pe termen scurt: câteva proiecte de film, o piesă de teatru şi poate o carte.
- Lasă tot - zice tata, din spate - şi scrie o carte. E bine să mai scrii o carte.
10 februarie
La coadă la Kaufland. Vânzătoarea Ana, după ecuson, scanează produse. Casiera spate în spate cu ea o întreabă drăgăstos, fără să se întoarcă, în timp ce face acelaşi lucru:
- Mai poţi, Ana Blandiana?
20 februarie
La un moment dat în copilărie, am descoperit la şcoală că toţi aveam râie. Plutea un aer de jenă generală mai ales printre părinţi şi profesori, dar aceştia s-au justificat rapid prin faptul că "se ia" şi ştiau ei prea bine pacienţii zero care "au făcut-o", sigur e de la "a lu' cutare, care nu se spală". Şi în toată povestea au apărut nişte copii cu nasul pe sus, cu râia cât capra pe ei, care pretindeau că nu au legătură cu nespălaţii: "La mine nu e râie, e scabie!". Adică, frate, chestie total diferită, a nu se confunda că avem noi vreo treabă cu jegoşii.
Deci eu nu mă mir prea tare azi că o mare parte dintre români se divide în două tabere: unii care au râie şi alţii care pufnesc la ceilalţi, spre a nu se confunda: "La noi nu e râie! E scabie!".
24 februarie
Coronavirusul se tot răspândeşte şi-am văzut poze din Italia cu rafturi de supermarketuri aproape goale, pe care au rămas doar câteva produse. Dar nu reuşesc să-mi dau seama după poze şi-s foarte curios: ce nu cumpără lumea nici în caz de Apocalipsă?
25 februarie
Notificare de urgenţă: pe rafturi la Decathlon încă se mai găsesc arcuri adevărate şi săgeţi de vânătoare! Distribuiţi către toţi prietenii!! Mulţumesc!!!
26 februarie
Cum pare că vine criza alimentelor, eu deja încep să-mi privesc cu alţi ochi, cu un soi de respect şi satisfacţie, grăsimea de pe burtă.
27 februarie
Faci copii, ţi se urcă-n cap.
3 martie
Noua mea vecină a venit la gard, cât întindeam rufe, şi mi-a zis:
- Halal uscător mai aveţi! I-am spus lu tata să-mi facă şi mie unul la fel, exact ca la poet.
Între timp a apărut şi uscătorul lor, mult mai meseriaş - că, na, al meu e sudat şi montat de mine împreună cu un prieten regizor, ne-a luat o zi întreagă, vreme în care am băut o sticlă de whiskey şi am folosit palma ca mască de protecţie anti-flamă -, dar mie nu mi-a căzut bine treaba asta că m-a făcut poet. Şi abia aşteptam un prilej să lămuresc lucrurile.
Şi ieri când veneam de la magazin m-am întâlnit pe uliţă cu vecina, m-a rugat să semnez la notariat nu ştiu ce accept de construcţie a unei magazii, i-am spus că da, desigur, dar că hai să ne tutuim, că părem de-o vârstă, plus suntem vecini. Iar ea mi-a zis că nu-şi permite să se tutuiască cu un poet. Moment în care mi s-a urcat oleacă sângele la cap, am zâmbit acru şi i-am precizat că, doamnă, îs prozator, deci ne putem tutui. Şi-am şi subliniat explicând prozator, adică scriu romane şi povestiri.
Azi mă duc la Polirom şi-mi cumpăr nişte cărţi - de obicei, nu prea ţin în casă, mi le iau prietenii care vin la mine -, le arunc în curtea lor prin dreptul uscătorului de rufe, ca să nu mai existe asemenea neînţelegeri între vecini.
12 martie
În perioada asta de pandemie, cei mai echilibraţi oameni mi se par ăia care postează poze cu mâţe.
13 martie
Un amic îmi povesteşte că a tras o fugă până la ţară şi pe drum a lovit cu maşina un porumbel. I-a părut rău, dar na, se întâmplă, a mers mai departe. După vreo câţiva kilometri, o turmă de oi trecea strada şi omul a oprit. Ciobanul i-a făcut semn să coboare geamul maşinii:
- Da' aţi omorât un porumbel?
Ăsta a rămas gură cască, de parcă s-a întâlnit cu Dumnezeu.
- Da' de unde ştiţi? îl întreabă pe cioban cu sfială.
- Vezi că e lipit de botul maşinii!
14 martie
Alaltăieri am cedat şi eu, am cumpărat ceva rezerve de criză cât să mă plasez cu coşul în media celor care stau la coadă. Şi de-atunci mi-e continuu foame numai de produsele mai puţin perisabile pe care am zis că le ţin pe stoc. Fie ce-o fi, dulceaţa de gutui cred că o termin în noaptea asta.
15 martie
Văd că una dintre problemele noastre e dacă putem cânta ca italienii de la balcoane şi ce anume am cânta pe vremea coronavirusului. Eu zic să luăm pe stoc şi nişte pătrăţele din alea colorate precum au galeriile de fotbal, poate ne iese o coregrafie mişto la pauză. Iar dacă plusăm cu lanternele de la iPhoane - dar să aşteptăm să fie bine bine noaptea, pentru efect, eventual, să se taie curentu' - avem toate şansele să arătăm lumii întregi că şi românii pot face ceva viral împreună.
16 martie
Odată cu ultimele alimente păstrate în stoc, vor expira şi fitzele, modul nostru imbecil de a ne raporta la realitate. Avem ca temă pentru acasă de regândit lumea.
18 martie
Văd de pe prispă că vecinii din faţă, un cuplu la vreo 50 de ani, s-au certat de dimineaţă. Domnul a ieşit mânios din casă şi s-a îndreptat spre maşină, iar doamna a rămas în cadrul uşii strigând, jur că citez exact:
- Bă, coaie, unde te duci?
24 martie
În sfârşit, am înţeles sistemul de sincronizare a semafoarelor din oraş. Vreau să spun că acesta are noimă şi funcţionează impecabil dacă străzile sunt pustii.
25 martie
Mă întreb care ar fi şansele ca interpretul pentru persoanele cu deficienţe să le transmită prin semne ce se întâmplă cam aşa: "Fraţilor, asta e vrăjeală, campanie electorală, toţi bâjbâie ce fac, nimic nu e clar, iau decizii cu copy-paste de prin alte ţări, fără să se gândească la consecinţe sau cum vor implementa măsurile... Pe voi v-au neglijat dintotdeauna, doar nu credeţi că mor de grija voastră acum... Hai să vă zic eu un plan cum preluăm noi conducerea...
27 martie
Ca de obicei, mi s-a făcut foame în somn, mi-a trecut prin cap să mă duc la frigider, dar în secunda următoare am visat că trebuie să completez o declaraţie pe proprie răspundere pentru a merge până în bucătărie, aşa că nici nu m-am mai trezit.
1 aprilie
HBO pentru Mira. Superproducţia regizată de mine, LUPUL CEL BUN, care nu mănâncă oameni, ci supă.
5 aprilie
Ştiu, sunt nasol, dar mie îmi vine uneori să sun la cabanele, hotelurile şi agenţiile de turism unde mi s-a râs în nas de-a lungul vremii, fiind luat la mişto pentru întrebare: "Chiar nu mai aveţi nici un loc liber, tot full pe perioadă nederminată?".
10 aprilie
De vreo săptămână am încetat să mă mai uit la canalele de ştiri, nu mai pot cu covizi zburând pe fundal, pe burtieră, mă mir că nu i-a venit nimănui ideea creaţă să bage un covid la siglă. Am aruncat şi mingiuţa favorită a Mirei, care avea nişte ţepi de cauciuc bizari pe ea. Şi, cât doarme Mira pe burta mea, măcar două ore pe zi, am zis să văd un serial pe Netflix de pe altă lume, cu nişte cetăţeni care colonizează Marte. Iar azi am ajuns la un episod în care ce credeţi că se întâmplă? E epidemie, se molipsesc ca proştii şi mor ăia de numa'-numa' şi pe planeta roşie.
11 aprilie
Deja nu mai pot cu coronavirus în sus şi-n jos, peste tot. Dar după o discuţie cu Andrei Crăciun, fiind soare şi frumos afară, iar noi în casă, şi leapşa la modă, am zis să pornesc o leapşă de repovestire a literaturii cam aşa:
PROŞTII - Liviu Rebreanu: nişte ţărani sinucigaşi se trezesc cu noaptea în cap să se ducă la oraş, ca să prindă coronavirusul. Şi merg ei ce merg, stau de vorbă, ajung la coronavirus, dar nu-l mai prind.
DĂNILĂ PREPELEAC - Ion Creangă: un om sărac pleacă la târg cu doi coronaviruşi graşi şi frumoşi, îi dă, ajunge la spital şi se întoarce acasă cu un amărât de stafilococ auriu.
CRIMĂ ŞI PEDEAPSĂ - FM Dostoievski: Un coronavirus student omoară o babă rea, considerându-se îndreptăţit să o facă, apoi trăieşte un conflict interior pornind de la întrebarea dacă, totuşi, avea sau nu importanţă că baba era rea.
METAMORFOZA - Franz Kafka: un comis-voiajor se trezeşte într-o dimineaţă transformat în coronavirus.
MOARA CU NOROC - Ioan Slavici: un crâşmar crede că soţia n-o să ia coronavirus, din moment ce crâşma lui se cheamă Moara cu noroc. Dar îl ia.
HAMLET - William Shakespeare: prinţului Danemarcei i se arată fantoma tatălui care-i dezvăluie că a fost infectat intenţionat cu coronavirus. Vrea să se răzbune, dar eşuează în lamentaţii despre a fi sau a nu fi infectat.
Habar n-am dacă are sau nu haz, dar încerc să-i infectez şi pe alţii
17 aprilie
25 aprilie
Din categoria întâmplări memorabile pe grupul Ciurea Town, de fapt, un sat la marginea Iaşului: Dacă a pierdut cineva o dronă, o găseşte pe strada Culorilor. O zi frumoasă!
29 aprilie
Observ că orice film / serial plasat în cadru realist, oricât de recent, pare azi realizat pe vremea lui Pazvante Chioru, îţi dă senzaţia că te uiţi pe TNT, la fiecare pas apar replici şi probleme inadecvate erei noastre pandemice. Situaţiile sunt vintage, îţi vine să zici din cinci în cinci minute: "Mamă, mamă, ce griji şi preocupări stupide aveau oamenii odată demult!".
30 aprilie
Momentul în care vin băieţii şi ridică gunoiul de la poartă a devenit cel mai important reper după care îmi dau seama fără să mă uit pe calendar în ce zi a săptămânii suntem.
3 mai
Am uitat să menţionez cel mai şocant eveniment din Lunca Cetăţuii pe vremea coronavirusului: vecinul care blochează drumul cel mai scurt către strada mare pentru vreo 30 de gospodării a lăsat bariera ridicată nonstop, la discreţia noastră.
9 mai
Nu-mi explic limpede cum copiii de pe uliţa mea din Lunca Cetăţuii seamănă cu cei de pe uliţa copilăriei mele din Doroşcani. Se adună în stol, sunt magnet pentru alţii de pe uliţe vecine, joacă Raţele şi vânătorii, fotbal cu porţi improvizate din pietre, tenis cu piciorul, trăgând linii cu vârful papucului în praf, fac concurs de biciclete, se plimbă ţinându-se cu braţul de după cap. Vorbesc unii cu alţii, stând degeaba. E clar că umblă de capul lor, ore în şir nu-i caută niciun adult, o lungesc până cade întunericul. Se zdrelesc şi fac din asta un titlu de glorie: l-au întâmpinat cu urale pe unul care plecase bocind şi s-a întors râzând în zece minute cu genunchiul bandajat. Fete, băieţi, de la doi la doişpe ani, fiecare îşi găseşte rostul lui în gaşcă, de la cel de lider până la cel de gură cască. Şi cel mai şocant: nu am văzut pe absolut niciunul cu mobilul în mână, deşi, judecând după casele din care ies sau după maşinile părinţilor, sigur au. Aseară, trecând cu Mira în braţe prin mijlocul găştii adunate în cerc, am auzit o problemă de discuţie lansată de unul dintre băieţi:
- La ce jucărie ai renunţa pentru cincizeci de lei?
11 mai
Noi am deschis restaurantul şi-am primit deja prima comandă: doi morcovi fierţi şi-un măr pe răzătoare. Da' să fie bine făcuţi.
13 mai
Treaba asta cu mască peste tot e foarte utilă atunci când vrei te prefaci că n-ai văzut pe cineva. Nici măcar nu trebuie să schimbi brusc direcţia, să bagi capul în mobil. Chiar şi dacă se uită omu' la tine, nu te mai recunoaşte, deci nu se prinde că l-ai evitat.
27 mai
Am aflat în parc că trotineta mecanică e pentru bebeluşi şi, dacă n-ai electrică, râd ăia mai mari, de 7-8 ani, că eşti nasol.
6 iunie
După trei luni, aseară am fost toţi trei în oraş şi ne-am uitat unii la alţii.
10 iunie
L-am sunat pe tata să-i urez mulţi mulţi ani, că împlineşte azi 70. Şi l-am întrebat ce vrea de ziua lui, iar el mi-a zis să-i aduc deseară vreo două kile de mere (dar nu pietre, ci din alea bune, roşii, că ar fi şi acolo la magazin, dar nu merită, că ăştia pun cinci mere într-un kil) şi o priză dublă, dublă ai înţeles?, din aia cu cu patru găuri, nu cu două, ai înţeles? Şi-am remarcat că el încheie orice orice conversaţie la telefon cu Închide!, se teme ca nu cumva să rămână mobilul deschis şi să consume bani de-aiurea.
Iar la scurt timp m-a sunat el pe mine, reamintindu-mi să-i cumpăr o cameră de 26, atâta vrea, că tot îmi zice de ani de zile, că are o bicicletă în pod, care stă degeaba, şi poate-o coboară, o repară şi se mai duce şi el până în satul vecin sau cine ştie unde.
11 iunie
Mira s-a cam prins cum stă treaba cu flamenco:)
1 iulie
Unu noaptea, Lunca Cetăţuii. Iau un băţ în mână să-l conduc pe Tudor Botezatu până la taxi, să-l apăr de eventualii câini de pe uliţă, până la blocuri. Aşteptăm taxiul. Pustiu. Dintre blocuri iese o maşină a poliţiei, care trage imediat lângă noi.
- Bună seara, zice poliţaiul apăsat, coborând geamul, parcă pregătit să ne ceară buletinele.
După care devine brusc amical şi zâmbăreţ:
- Aaa, domnul scriitor Teodorescu!
- Lăzărescu, îl corectează Tudor.
- Aaa, da, da, Lăzărescu. Ce mai faceţi?
- Am ieşit să-mi conduc un prieten până la taxi.
- Nu-i problemă. Dar aţi auzit aşa nişte cântăcioşi, nişte petrecăreţi pe-aici?
- Nu. Nimic.
- Atunci o seară bună!
Şi pleacă.
18 iulie
La ziua ei de nouă luni, i-am luat cască. Şi am cu cine mă plimba.
23 iulie
Acum o lună, absolut din senin, doar pentru că am găsit întâmplător un prieten interesat să cumpere o maşină SH şi tranzacţia nu prezenta nicio bătaie de cap, am decis să i-o vând pe a mea şi să-mi iau eu una nouă. Un moft, până la urmă, cea veche mergea foarte bine, nu am avut niciodată în 10 ani o problemă reală cu ea, dar hai să mi-l fac, zic. A doua zi m-am dus la un dealer c-un plan, m-am sucit pe loc văzând altceva decât credeam că-mi permit şi i-am spus că o vreau pe aia. Sunt convins că nici dealerul n-a crezut că m-am hotărât aşa repede. Din acel moment parcă a dat naiba în toţi bărbaţii din arealul meu.
Uailei, cumperi aia?! Parcă aş fi intrat în cărţi pentru un Nobel. Zeci de discuţii şi interpelări. Da, dar de ce aia, nu cealaltă? Dar motorul, dar chederele, nu ştiu ce să zic! E o prostie de maşină, n-aş da banii ăştia în veci! Asta ar fi trebuit să iei! Prilej cu care am realizat că fraţii mei români, deşi conduc în genere o tigaie de enşpe ani, care trece RAR-ul doar cu mită, nu ar fi mulţumiţi decât cu un Boeing ultimul model.
În 8 zile mi-a venit maşina nouă. Test drivere cu prietenii ori amicii şi discuţii mii. E ok, dar nu e bună! O să regreţi! Tot nu vedeam de ce, pentru că noua tigaie sigur mă duce nişte ani din punctul A în punctul B, fără nicio problemă, într-o relativă siguranţă şi într-un relativ confort, echipată cu o tehnologie la care nici nu visa, de exemplu, regina Angliei acum vreo 30 de ani. Ori cu care nu s-a ruşinat să meargă recent Papa de la Roma. Dar stai, frate! Eu, regele şoselei României, vreau mai bine decât regina Angliei ori Papa de la Roma!
Apoi am intrat pe nişte grupuri Facebook dedicate seriei, să văd dacă chiar sunt probleme. Enşpe mii de discuţii colaterale deplasării din punctul A în punctul B, într-o relativă siguranţă şi un relativ confort, într-o ţară în care străzile nu-ţi permit deplasarea cu mai mult de 25 cai putere, cât avea şi vechea Dacie 1300, în cele mai multe dintre situaţii. La orele de vârf, sigur e mai rapid un cal adevărat decât orice maşină de pe lume.
Na, ideea ar fi că, dacă bărbaţii din România ar cheltui jumătate din energiile consumate pe discuţii despre maşini, nu doar că n-am mai avea bude în curte pentru prea mulţi dintre copiii ţării, nu doar că bună parte dintre aceştia n-ar mai merge flămânzi la culcare, dar am fi colonizat demult planeta Marte.
9 august
La nevoie, mergem pe apă.
10 august
În Bucovina, de la mic la mare, cam toată lumea merge cu bicicleta. Mi se par spectaculoase bătrânele alea de-un 70 plus, cu batic legat sub bărbie, cu fustă neagră şi ciorapi în sandale, care trec pedalând tacticos pe lângă tine, dându-ţi şi bineţe din mers, cu o uşoară aplecare a capului. O fi având experienţă, dar totuşi nu ridică mâna de pe coarne. Să fi apărut o babă pe bicicletă în satul copilăriei mele, toţi cred că s-ar fi tăvălit pe jos de râs, ar fi rămas în legendele locului, ar fi reacţionat oamenii mai ceva ca la apariţia unei girafe: Aşa ceva nu există!
De ieri, confirmat azi dimineaţă, am observat că şi Mira are în sânge uluiala asta. Doar că şi-o exprimă finuţ. Ori de câte ori trece pe lângă cărucior o bătrână pe bicicletă, se uită lung după ea, apoi bate cu entuziasm din palme, o aplaudă.
22 august
Dimineaţă l-am adus pe tata la Iaşi cu maşina. Şi, printre alte o sută de poveşti, îmi zice: Vezi că a venit unu' - dar rămâne între noi, să nu scrii asta! -, care mi-a cerut numărul tău de telefon. Şi-mi părea aşa nervos, că poate ai scris tu ceva despre el şi s-a supărat, m-am gândit, şi nu i l-am dat. Na, acu' tu scrii ce vrei, că e libertate, dar eu îţi spun că individul ăla e periculos!
3 septembrie
N-am mai fost niciodată la Eforie Nord. Îmi pare bâlciul suprem. Parcă singurul loc cu deschidere la mare de pe Pământ, locul unde oamenii vin din disperare, pentru o ultimă tentativă de distracţie înainte de sfârşitul lumii. Kitschul e peste tot la cote atât de înalte, încât ai zice că termenul a fost inventat special pentru ce vezi aici. Mai mult, pare că românii au inventat chinezii şi i-au învăţat chineză - creşteţi şi vă înmulţiţi! - pentru a se înţelege între ei şi a produce la vremea potrivită toate chinezăriile trebuincioase unui haloimăs românesc absolut, de înălţat la 'tu-i mă-sa pe ruinele arhitecturii comuniste. Ori o imensă instalaţie a unui genial artist contemporan, care să-ţi aprindă instant toate senzaţiile şi amintirile nu doar ale tinereţii tale, ci şi ale părinţilor şi bunicilor tăi ce-au călcat vreodată desculţi pe nisipul mării autohtone.
Parcă am fost aruncat în timp. Nu doar în vremea copilăriei mele, când se oploşea circul pe un maidan din Popeşti, ori a liceului, când cânta Dan Spătaru la o terasa pe plajă şi rupeau turiştii gardul, ca să zbiere împreună cu el Drumurile noastre, ci atunci când mergea mama 20 de km pe jos până la Târgu Frumos, ca să le vadă pe ursoaica Lili şi pe balena Goliat, reprezentată prin nişte saci împăiaţi şi un borcan cu inima ei pusă în formol.
Există aici un moş cu un carusel ruginit, lângă o budă infectă, care pare uitat din vara lu' 1956. Cinci lei tura. Îţi dau lacrimile. Îţi recapeţi încrederea în omenire, pentru că totuşi se găsesc unii să-şi bage copiii în atelajul lui. Am văzut un urs panda uriaş, plimbându-se printre şezlonguri, în care cred că animatorul lui se stingea convulsiv de la căldură, implorând un ban pentru o poză cu ăla micu'. Ori un naist ştirb pe faleză, care fredona "De ce m-aţi dus de lângă voi? / De ce m-aţi dus de-acasă? / Să fi rămas copil la boi, / Să fi rămas la coasă...". Ori Roata norocului, ori ăia care lovesc cu pumnul într-o minge de box şi se cred şmecheri, băieţi de băieţi. Orice poţi crede despre tine, numai că eşti şmecher fiind aici, nu. N-ai cum să te dai şmecher aici, orice ai face, orice ai avea, fie şi Ferrari. Pentru că la orice colţ te poţi aştepta să întâlneşti femeia cu barbă ori pe Zampano, omu' care rupe lanţu'.
În cel mai bun caz poţi fi duios. Pentru că undeva departe, printre luminile bâlciului, poţi zări luna plină oglindită magic în mare.
10 septembrie
Aştept să plătesc nişte struguri la magazinul din colţul străzii. În faţa mea e un bătrân 70 +, cam de un metru cincizeci înălţime, îmbrăcat sport - tricou, şort, crampoane. Pare ieşit direct din iarba terenului de fotbal. Cere o bere, o desface înainte s-o plătească, trage o duşcă şi apoi îşi aduce aminte ce mai vrea:
- Şi nişte pastile pentru ţânţari, aveţi?
Îmi vine să fac o glumă proastă şi să-l întreb cum de i s-au îmbolnăvit ţânţarii. Mă abţin, totuşi. Vânzătoarea îi arată o cutie Raid.
- Câte sunt în cutie?
- 40.
- Ăăă, nu-mi trebuie aşa multe. Am un singur ţânţar pe care nu reuşesc să-l prind.
21 septembrie
La spartul parcului, mai toţi copiii au plecat, iar un băiat nu se dă dus, îi spune amărât prietenului de pe bancă:
- Mă tem că mama a făcut pilaf!
22 octombrie
Nu ştiu cum e la voi, dar eu - după ce mi se ia temperatura la intrarea în supermarket, serviciu, instituţii etc - am ajuns să fiu mândru când văd ce punctaje primesc: 35 cu 9, 36 cu 1, maximum 36 cu 3, dacă port şapca mai pe frunte. Gen: îţi dai seama, nene, cu ce om serios ai de a face?!
21 noiembrie
Am profitat că am copil şi mi-am cumpărat prima maşinuţă cu telecomandă din viaţă. Başca un pistol cu capse mai acătării, clar cel mai fain cu care m-am jucat ever. Citesc balade din folclorul românesc, încerc să fur vocabular şi versificaţie, pentru a scrie o poveste care să fie pusă pe ritm de hip hop (spun altă dată la ce bun). Şi-ascult în căşti Paraziţii.
Dacă mai adaug că m-am trezit sâmbătă la şase dimineaţa, pot zice şi simt deja că trăiesc periculos.
22 noiembrie
Cred că în Fanfan, rechinul puşcăriilor, am citit cum puşcăriaşii cu pedepse mari, 7-10 ani, încep să se pregătească de eliberare cu vreo 3-4 ani înainte, vorbesc numai despre asta, îşi strâng la un loc puţinele lucruri pe care le au, pe ideea că "nu mai e mult''. Nici nu s-a aprobat vreun vaccin, dar văd că-i plin netul cu postări despre ce-o să facem după covid, sunt emisiuni la televizor cu sfaturi pentru postpandemie. Zici că mâine s-a terminat.
23 noiembrie
Lucrez de acasă, nu prea ies decât la cumpărături şi tocmai remarcam că mi-e dor să întâlnesc necunoscuţi de poveste pe drum. Dar uite că vin ei la mine:
Văd pe geam un cetăţean care se apropie timid de poartă, apoi se retrage şi face doi paşi mai departe. Mă vede şi el la geam, îmi face semn cu mâna. Ies, se întoarce:
- Veniţi oleacă.
- Care-i treaba? îl întreb de pe prispă.
- Haideţi mai aproape, că-mi pun şi mască, dacă trebuie.
Mă apropii. Mă aştept să scoată o mască din buzunar, dar el scoate un bec banal.
- Nu cumpăraţi nişte becuri? Le dau ieftin, la juma de preţ.
25 noiembrie
Mi-am adus aminte cum stătea treaba cu vaccinarea în clasele primare. Zi de doliu, tată. Uneori prindeam de veste că urmează să vină doctorul, iar târşa creştea direct proporţional cu timpul de aşteptare. Cine putea se dădea lovit, eventual îşi rupea un picior sărind din copac, numai să nu ajungă la vaccin. Şi-n ziua fatală cel mai nasol era până ajungeau la clasa ta. Se auzeau urlete din şcoală ca din camerele de tortură pentru terorişti ale CIA. Când intrau la tine, etapa unu era să fugi cu grămada într-un colţ - ca găinile zburătăcite de vultur - şi să boceşti isteric, uitându-te ce urmează în etapa doi: domnu' învăţător te ţinea ca pe porc înainte de tăiere. Apoi treceai în faza trei, când mergeai în alt colţ, al celor care plângeau şi râdeau în acelaşi timp de ceilalţi, pentru că au scăpat cu viaţă.
Eu am şi reuşit să mă smulg o dată - cred că l-am muşcat oleacă pe domnu -, am rupt uşa, am dărâmat un gard, până am ajuns pe un deal de unde am putut vedea că pleacă ăia cu vaccinul. Mă-ntreb de la ce vaccin m-am sustras, de ce-ar fi cazul să mă feresc în afară de covid.
30 noiembrie
Mira şi prima zăpadă.
10 decembrie
După şapte ani de pauză, pentru că nu m-a mai epuizat FILIT-ul, în seara asta am terminat de scris un roman. Mă aşteptam să trăiesc o mare euforie, dar, sincer, nu simt nimic special. Mai degrabă simt vinul pe care am dat cât pe-o sticlă de whiskey. În schimb m-am bucurat de fiecare dată când mi-au răsunat în cap vocile personajelor ca şi cum ar fi străine, când le-am văzut de parcă m-aş fi uitat prin gaura cheii la vieţilor lor. Nu lucrez de şapte ani la roman, ci doar de la începutul pandemiei, în orele în care mi-a dat voie Mira, atunci când dormea.
Nu-i despre pandemie. E despre o singură zi din viaţa unui om simplu, un muncitor în construcţii, cu puţin timp înainte de a porni pandemia la noi. Acesta se mişcă încontinuu, vorbeşte fără oprire cu cine-apucă, până şi c-o broască din şanţ, încercând să-şi rezolve nişte probleme aparent banale, timp în care se întâlneşte cu alţi oameni simpli, fiecare cu problemele lui, în lumea noastră extrem de complicată.
E prima carte pe care n-am s-o mai trimit editurii a doua zi după ce am pus punct. Am s-o mai rescriu vreo două luni, deşi eu nu trec niciodată de-o pagină fără să o fi rescris de câteva ori. Romanul e foarte sec, minimalist - numai acţiune şi dialog, nu-mi comentez personajele şi întâmplările, aproape ca într-un scenariu de film. E-o poveste pe muchie, motiv pentru care cred că poate fi destul de bună sau incredibil de proastă. Sunt sigur doar că nu e mediocră şi că are umor şi absurd la maximum, cât încap până-n vreo 200 de pagini. Om vedea.
Titlul de lucru e TOTU-I CLAR ÎN SIBERIA. Dar mă mai gândesc.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)