03.01.2021
Când am fost invitată să scriu despre 2020 şi ce doresc să-mi amintesc din el, am avut un moment de ezitare: ce să zic eu despre anul ăsta care mi-a schimbat viaţa aşa cum nu credeam vreodată? Care viaţă şi aşa era destul de tumultuoasă, aşa e când lucrezi cu evenimente, de entertainment sau de nişă, cu bugete mici şi cerinţe mari, făcând echipă cu oameni la fel de surmenaţi ca şi tine.

Ziua pe care n-o s-o uit vreodată e 12 martie 2020. Era ora 15 şi eu tocmai încheiam conversaţia cu ultimul colaborator care mi-a spus că renunţă să mai semnăm contractul. Din 9 martie numai asta făceam, anulam evenimente. După care am plecat să beau un gin tonic (era o după-amiază superbă, cu vreo 14-15 grade şi soare minunat) şi am deschis larg uşa vieţii personale, pe care n-o mai băgasem în seamă de o vreme.

Apoi a venit carantina şi, odată cu ea, multe cărţi, filme şi muzică de care nu mai avusesem timp în ultimii ani. Plus gin tonic şi vin roşu. Am reînceput să ascult albume de la cap la coadă, aşa cum făceam în adolescenţă, fără să fac altceva în timpul ăsta; doar să ascult, să fiu atentă la muzică şi la versuri. Am redescoperit mulţi artişti cu care nu mă mai intersectasem, iar la capitolul "albume bune de pus în topuri", Deftones (Ohms) şi Marilyn Manson (We Are Chaos) sunt clar favoritele mele din acest an.

Am căutat poveşti şi m-am ferit de realităţile ştirilor sau de cărţi de dezvoltare personală. M-am luptat cu supravieţuirea profesională în timp ce mă străduiam să rămân întreagă la cap, aşa că filmele văzute şi cărţile citite din martie încoace au reflectat fix asta, nevoia mea de poveşti bine scrise sau puse pe ecran. Am revăzut întreaga serie Star Wars şi l-am descoperit pe John Fowles, a cărui minte îndreptată spre psihologia experimentală mă fascinează.

Am devorat Colecţionarul şi am savurat Magicianul, apoi am citit din nou pe nerăsuflate Nevasta locotenentului francez. Ştiu, poate sunt cărţi pe care trebuia să le citesc demult, dar acum le-a venit rândul. Însă definitiv în inima mea s-a aşezat Dulcele bar al lui J.R. Moehringer, probabil cea mai bună carte de memorii citită vreodată, de o candoare şi duioşie greu de întâlnit în cărţi.


La filme mi-e greu să găsesc un favorit al anului 2020 pentru că am văzut prea multe producţii mediocre, din nevoia de deconectare. Totuşi, cel ce mi-a rămas pe suflet (şi cel la care am râs cel mai tare, într-o seară de august, la o proiecţie TIFF) este Thalasso, în care Gérard Depardieu şi Michel Houellebecq fac un duo delicios în rolurile proprii, de bărbaţi ajunşi la amurgul vieţii într-o unitate de îngrijire bătrâni prezentată pompos sub numele de spa.

Paradoxal, am şi muncit în acest an, în ciuda autorităţilor care interziceau tot mai multe manifestări culturale în timp ce închideau spaţii pe bandă rulantă. Nestemata de pe coroana mea profesională din acest an e concertul Implant pentru Refuz Simfonic, o nebunie care la mijloc de iulie încă era în stadiu de idee, iar pe 12 septembrie se întâmpla în centrul Reşiţei, într-un concert fabulos şi plin de emoţie. Au fost 7 săptămâni de pregătire, tot atâtea kilograme pierdute de către aranjorul pieselor (au fost scrise 385 de partituri pentru cele 13 piese cântate de 21 de instrumentişti din orchestră), nopţi de nesomn, doar trei zile de repetiţii generale (şi multe alte zile pentru studiul individual al partiturilor), dar foarte mulţi oameni fericiţi pe 12 septembrie seara.

Despre mine, la final de an pandemic pot să zic un singur lucru: sunt fericită. Am primit în viaţa mea trei oameni (unul mare şi doi mai mici) care mă îmbrăţişează cu putere în fiecare zi şi asta face orice să fie cu mult mai uşor. Profesional, am rezistat cu brio, ba chiar am consolidat ceea ce fac de atâţia ani: să lucrez pe comunicarea evenimentelor culturale şi să cresc experienţa de producţie de eveniment. Acum îmi dau seama că nimic nu mă poate doborî, că totul se rezolvă cu puţină răbdare şi multă muncă.

Am învăţat multe din anul ăsta, iar primul lucru ar fi că nu trebuie să stau niciodată cu pătura în cap de tristeţe că lucrurile nu se întâmplă după cum le-am plănuit. Planurile sunt făcute ca să fie schimbate, iar puterea de muncă şi creativitatea nu ţi le ia nimeni, cu atât mai puţin un virus şi nişte legi temporare. Am alături, personal şi profesional, nişte oameni cărora le încredinţez viaţa fără să clipesc. Le mulţumesc şi aici, deşi le zic mulţumesc de fiecare dată când vorbim.

Până la urmă, topul meu personal pe 2020 e format din oameni. Din cei care au zis "sunt aici, găsim soluţii", "da, e o nebunie, hai s-o facem", "te susţin, îţi dau finanţare, dă-i înainte", "eşti obosită, te aştept azi cu ceva bun de mâncare" sau "hai să-ţi dau o îmbrăţişare mare cât o lună". Şi pentru că pot număra atâţia oameni pe care i-am avut alături într-un an în care n-am avut voie să ne fim alături fizic, sunt unul dintre cei mai norocoşi om din lume.

La mulţi ani, LiterNet, mulţumim pentru 1.000 de săptămâni, cel puţin încă de zece ori pe atât mai departe! Sărbători cu bine şi cu linişte tuturor, să ne revedem şi recitim sănătoşi în 2021.

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus