31.12.2020
Luna ianuarie 2020 este o lună înceată, doar după ce începe semestrul de primăvară simt cum mă mai dezmorţesc. De data aceasta însă sunt foarte fericită pentru că voi merge la Chicago să continui lansarea volumului de teatru, The Rebelled Body Plays[i]. O voi avea alături pe Mihaela Campion, terapeută, care va dialoga despre terapia prin teatru. Este ceaţă densă şi aştept cu orele să decolez. Avionul aterizează parcă într-un tărâm de poveste, vizibilitatea este foarte redusă, dar eu doar retrospectiv voi percepe acel moment altfel. După Chicago, mă aşteaptă debutul piesei Moss la festivalul de piese scurte de la New York[ii].


Apoi încep semestrul de primăvară aşa cum îl începem mereu pe coasta de est a S.U.A, după ziua lui Martin Luther King Jr., dar nu îmi pot lua ochii de la ce se întâmplă în China. Mă uit cum se deteriorează situaţia, dar noi aici mergem la muncă ca şi când ce se întâmplă acolo e doar problema lor. Contrastând, am un semestru ideal nu doar pentru că predau exclusiv literatură, dar şi pentru că am două cursuri noi. Pe lângă cel pe care îl predau de trei ani încoace, creat de mine, Literatura imigranţilor, primăvara aceasta predau un curs în tandem cu un actor, un curs despre actorie şi scriere dramatică, plus Tragedie şi comedie. Sunt în al nouălea cer, deşi ştiu că, personal, această primăvară cât şi această toamnă mă vor marca emoţional.

În 2020, în martie împlinesc 45 de ani, exact vârsta pe care o avea mama când a murit de cancer la sân. Ziua mea anul acesta este aşa de faină pentru că starea de carantină încă nu a început aici; merg la Museum of Modern Art (fără să ştiu că va fi şi ultima vizită). Sunt înconjurată de iubire în casă şi de departe, prind putere, deşi ziua mea este plină de energie, pică exact după Ziua internaţională a femeii, mă duce cu gândul la mucenicii de neînlocuit ai bunicii şi la freziile pe care tata mi le dădea cadou. Am 45 de ani. Totul este O.K. Nu am cancer.

Totul se deşiră în faţa ochilor mei. Mă uit în jur. Nu, nu sunt în bucătărie să o ajut pe mamaia să descurce firele încurcate ale unui ghem de lână. Simt cum pământul devine instabil şi mă scufund. Mi-e frică. Nu ştiu să înot. Şi nici măcar nu e apă ce mă trage în jos.

Voi descoperi că trebuie să învăţ cum să merg fără să mă uit unde calc, să scriu fără să am solitudine amplă; să respir, deşi ne uităm suspicioşi unii la alţii pe stradă să scanăm cu puteri magice pe care nu le avem cine este şi cine nu este infectat cu noul virus. De cum aflăm că trecem în remote teaching, reacţionez prin paralizie emoţională. Iar fizic, la ochi îmi apare un chalazion. Am un bandaj la ochiul drept şi arăt ca un pirat. Sau un Ciclop. Nu mai ştiu ce sunt. Rutina de zi cu zi care mă ţinea în priză, adică îmi dădea echilibrul matinal necesar să merg mai departe, dispare. Stăm în pijamale. Nu mai vreau să predau. Pentru o săptămână sau poate chiar două comunic cu studenţii mei prin e-mail şi ataşamente sterile. Mă învârt în cerc debusolată.

Toate posturile spun în limbile lor despre acelaşi virus. Şi este haos. Pe plan local, Preşedintele american nu doar ignoră acest virus, mai rău, dă vina pe chinezi şi, în loc să îşi ţină furia deoparte, creează şi mai multă animozitate globală. Primarul oraşului în care locuiesc însă vine din India. Şi ştie şi de acolo cât şi de la ravagiile făcute în Italia (la data respectivă) că nu este de glumit. Biroul lui ne trimite în fiecare zi informaţii la zi, obiectiv, fără să ne panicheze, dar nici să creeze o stare de relaxare, ne educă şi îmi intră repede în reflex distanţarea socială, purtatul măştii, spălatul şi mai frecvent al mâinilor. Numai că New York City, de care ne desparte doar râul Hudson, devine imediat focar de infecţie. Moartea este atât de aproape de noi. Străzile nu mai au oameni. Este linişte.

Ascult la maxim Concertul de la Viena de An Nou ca să mă aline gândindu-mă la mama. Îmi ia mult timp însă să mă acomodez cu viaţa în Zoom. Totul va migra acolo. Urăsc platforma instinctiv şi o admit de câte ori am ocazia. Nu, mint. O admit fără să mă întrebe cineva.

Încet-încet încep să scriu. Mai întâi exclusiv pentru mine. Ies din mine monştri. Nu mă sperii, dar prima piesă de teatru într-un singur act este cea mai grotescă creaţie a mea. Ce contează este că deblocajul s-a produs. Scriu alternând: când memorialistic, când dramatic, când pe Facebook. Particip la un Play Slam creat de către profesoara Domnica Rădulescu. În fiecare săptămână primim câte o temă şi o limită de cuvinte şi îmi dau seama cât mă ajută asta, câte am de scris. Dar mai ales mă bucură disciplina nou impusă. Scriu piese scurte pe care le public într-un jurnal de medicină umanistă: Cliffhanger[iii], Effervesce[iv], Rehearsing Lines[v].

Semestrul de primăvară se apropie de sfârşit. Nu m-am acomodat cu Zoom deloc, îl găsesc agasant, epuizant, invaziv, dar, după săptămâni la începutul carantinei când nu am intrat în dialog cu studenţii, mi-era aşa de dor de ei, n-am rezistat fără ei, mi-am descărcat aplicaţia Zoom şi împreună ne-am dat întâlnire în camere semi-luminate, sau în pijamale, sau cu web camera off, sau intră bunica care nu înţelege ce curs are loc, sau mama şi fata împart masa de la bucătărie, sau legătura de la Internet nu e bună şi ne vedem prost şi auzim şi mai prost, sau unii studenţi îşi pun screen saver ca şi când ar fi pe o plajă sau în spaţiu. Este comic. Nu ha, ha, ha, clar, dar îmi dau seama că este atât de absurd ce ni se întâmplă că nu pot să nu râd.

Şi atunci îmi dau seama că iar am mai făcut un pas înspre mine. Am preluat cât am putut din felul tatei care era un tip simplu, demn, stoic. Şi care încerca să proceseze absurditatea dictaturii comuniste prin rime puerile create ad-hoc. Nu, tata nu era scriitor. Lucra la C.E.C., dar era plin de poante când nu se retrăgea în lumea lui de la garaj. Aşa că atunci când am simţit că ce văd şi aud este de un absurd nemaiîntâlnit, am simţit cum o foarte mică părticică din tragedia asta colectivă, a ieşit afară din mine. Se elimină ca un deşeu din mine.

Au urmat totuşi alte negocieri. În loc de piese cu premiere în ţară şi o alta la Londra, mi-am continuat munca în Zoom. Am acceptat invitaţia Institutului Cultural Român de la New York prin platforma nou creată de a transfera Căţelul sinucigaş şi Laika[vi] în spectacol adaptat pentru online care poate fi vizionat şi acum. Apoi am lucrat cu o echipă de actori americani la piesa Ghiocei şi mult clor[vii], iar Dan Basu ne desena de acasă în momentele-cheie. Am primit cu multă bucurie vestea că piesa mea Femeia care tot uita să se nască a fost finalistă la concursul UNITER Piesa anului[viii]. Am scris pentru prima oară în Revista 22[ix] [x] şi Libertatea[xi]. Am făcut festivalul de piese noi Return to Love[xii], pe care îl organizez la Jersey City Theater Center, pe aceiaşi platformă, Zoom. Am dat 3 interviuri în ţară, unul la Radio România Actualităţi[xiii], altul pentru A doua Românie la TVR Internaţional[xiv], şi GPS Cultural. Am acordat un interviu revistei The Blue Nib Literary Magazine[xv].

Când Leo Băcica şi cu mine am fost intervievaţi live de către Luana Plesea era ziua alegerilor americane. Piesa Căţelul sinucigas şi Laika deja fusese oferită platformei Digital Stage a RCI NYC, dar, pentru că piesa fusese scrisă exact acum 4 ani şi tot din cauza alegerilor americane, pentru că urma să fie lansată exact pe 3 noiembrie la Londra, Leo a găsit actori care să o citească live chiar în ziua alegerilor[xvi]. Fusesem de câteva ori întrebată dacă voi mai scrie o piesă precum această parabolă politică şi am zis simplu, "Nu." Însă mi s-a atras atenţia că indiferent ce scriu, fac politică prin teatru. Se poate... Piesa mea nouă, într-un singur act, La tiza face parte din volumul Voices on the Move care a apărut în acest an (volum editat de Roxana Cazan & Domnica Rădulescu). Piesa se va juca în 2021 în Alaska.

Cu atâta muncă, mă simt oarecum mai bine până când aflu că fostul meu profesor de pictură, Eugeniu Barau, a murit.[xvii] Mă gândesc tânjind la acasă. Cum în fiecare vară mă opresc la Tulcea, merg la cimitir la ai mei, le zic, "Ne vedem la anul". Nu e macabru deloc. Merg în oraşul copilăriei mele, mă plimb pe faleză, mănânc peşte adevărat, de Dunăre, nu de ocean. Revăd teiul imens pe care tata l-a plantat. Şi toate ritualurile astea mărunte mă ustură prin absenţă acum. Plâng şi nu mai ştiu dacă plâng că mi-e dor de sora mea, de amicii mei, de vacanţa prin Europa. Şi ştiu că până nu trec şi de hopul din toamnă o să fie şi mai greu în ţara în care am decis să trăiesc.

Cred că Dumnezeu m/ne-a auzit! Alegerile au trecut. A ieşit Biden. Explozii de claxoane se aud de afară. Simt că o mare povară s-a desprins de pe mine, mă înseninez. Mă pot în sfârşit uita la momentul de cumpănă al anului care nu este legat de pandemie, ci de cancer. Era început de toamnă când teoretic m-aş fi întors energizată de la călătoria anuală prin Europa. Rezultatul mamografiei o alarmează pe doctoriţa mea. Mă programez la încă o mamografie şi sonogramă. Aştept. Niciodată aşteptarea n-a durut mai mult ca în acest an! Când am aflat că nu am cancer la sân, plâng uşurată pentru că familia mea nu trebuie să sufere, pentru că băiatul meu nu va trece prin ce am trecut eu cam pe la vârsta lui. M-am întors apoi la misiunea la care singură m-am angajat. Mia este prima piesă din cadrul trilogiei cancerului la sân, dar pandemia i-a mutat premiera din primăvară pentru la anul. Până atunci, Handan Ozbilgin, regizoarea, m-a invitat să vorbim despre piesă într-un eveniment special, Listen to Us[xviii]. De la cancer la sân şi teatru, la cronica specială pe care am scris-o Cristinei Modreanu pentru revista Scena, încet-încet ajung şi la sfârşitul lunii noiembrie când, alături de Katia Pascariu, ne înregistrăm cu o piesă[xix] care să se alăture campaniei #16days începută acum câţiva ani de către United Nations Women, campanie pentru eliminarea violenţei împotriva femeilor. Leo îmi este iar alături, iar Dan Perjovschi îmi face 2 desene.

Am ajuns la sfârşit de an. Vaccinul a fost aprobat, dar este multă durere. Piesa Cliffhanger se lansează la festivalul Women în Theater[xx]. Este una dintre primele piese pe care le scriam la început de pandemie. În original, nu avea niciun nume de personaj, nicio liniuţă de dialog. Era un experiment. Era reacţia mea la carantină şi noul regim de viaţă. Eram speriată, dar şi dornică să duc scrisul în zone neexplorate.

Uitându-mă la cum a fost scrisă, ca un exerciţiu de supravieţuire, mă felicit. Dacă scrisul m-a ajutat să trec peste această pandemie, cât de mult îi poate ajuta şi pe alţii? Cine zice că trebuie să fim cu toţii scriitori, greşeşte. Poveştile (personale) alină oamenii. Mi-e dor să stăm împreună şi să povestim. Vom avea timp după pandemie de noi? Sau vom închide alte uşi, de această dată de unii singuri, nu prin decrete de stare de urgenţă? Un An nou cu bine şi iubire!

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)


[vi] 
[vii] 
[xiv] 
[xvi] 
[xx] 

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus