31.12.2020
Mă gândesc ce, cum şi mai ales CÂT să scriu ca să mă supun rigorilor internetului. Îmi doresc să fiu citit până la capăt şi cum lungimea textelor pe care utilizatorul mediu de Facebook se sinchiseşte să le citească nu depăşeşte trei minute, ştiu sigur că e o bătălie pierdută încă dinainte de a fi începută. Fiindcă mie îmi place să scriu mult, cantitativ. E o formă de terapie, de înţelegere a sinelui şi bineînţeles, o formă de a cere atenţie.

Apropo de cerut atenţie, n-a fost un an minunat în sensul ăsta. N-am mai urcat pe scenă din martie. A trebuit să-mi reconvertesc energia profesională în efortul de a nu mă îngrăşa în toată perioada cât am stat închis în casă (încă o luptă aproape pierdută în condiţiile în care am acumulat 6 kilograme) şi în... demersul de a scrie - cum spuneam. De fapt am REscris un scenariu şi am REgizat (haţ!) un al doilea film de lungmetraj. Zic producătorii, optimişti, plini de speranţă (ca toţi producătorii) că va fi un succes. Şi nu doar fiindcă e primul lungmetraj caritabil din România (poate chiar din lume? - zic producătorii) ci şi pentru că e un film de aventuri cu şi despre copii, bine făcut.

M-am mutat cu iubita mea. Pentru un om cu oarecare handicap emoţional, ca mine, chiar e o reuşită. Mi-a fost frică de pasul ăsta. Mie-mi place să pot să trag pârţuri în linişte, îmi place să fac pipi pe colacul de la WC şi să nu trebuiască să şterg, îmi place să-mi tai unghiile la televizor, cu piciorul sprijinit de măsuţa de cafea. Îmi plac toate lucrurile astea scârboase şi care mă transformă mai puţin în statuie şi mai mult în om. O dată cu mutarea împreună a trebuit să echilibrez lucrurile. Trag pârţuri în toaletă (încerc). Încerc să învăţ să-mi tai unghiile tot acolo. Iar capacul de la WC îl ridic. Şi încerc să nu uit să-l cobor înapoi.

Cât am stat închişi în casă am revăzut împreună seriile Harry Potter şi Lord of The Rings. Cred că asta a făcut o grămadă de lume deci departe de mine gândul de a vrea să par original. Revăzutul LOTR m-a făcut să-mi comand o ediţie aniversară a sagăi lui Tolkien, în limba engleză, frumos legată şi cu coperţi aurite. Fiindcă eram încă la începutul pandemiei, nedesensibilizaţi prin expunere, iubita mea m-a obligat să ţin cartea pe balcon 24 de ore, ca să moară eventualul virus de pe ea. N-am făcut-o. Am blasfemiat biserica virusului încă de la început. Nu din necredinţă ci din moderaţie.

Mi-a crescut panica pe parcurs, totuşi. Ajutat de presă, de internet, de părinţi pe alocuri (deşi, mulţumesc lui Dumnezeu, sunt bine amândoi şi mai sunt şi oarecum echilibraţi în viziunile pe care le au despre lume şi viruşi) am ajuns şi eu în rând cu lumea în ce priveşte frica. Port mască deşi îmi creează senzaţia că nu pot să respir. Mă spăl pe mâini mai des decât o făceam înainte (dar trebuie menţionat că înainte mă spălam destul de rar - aşa că probabil acum o fac ca un om normal) şi încerc să nu mă amestec cu multă lume (exceptând librăriile, supermarketurile şi serile de Alias cu prietenii). Cred că virusul e ceva cu care trebuie să învăţăm să trăim. De asta mi-aş dori ca teatrele şi cinematografele să se deschidă - desigur, în condiţii stricte şi cu amenzi pe măsură, fiindcă mi-e tare frică de ghiolbanii teribilişti, cu creiere de 16 ani în trupuri de 40 care vor vrea să defileze cu negaţionismul lor, la pas, prin Bucureşti, interior-exterior - dar trebuie să se deschidă. Indubitabil.

Spre finalul anului 2020 am împlinit treizeci de ani. Am vrut să-mi iau un câine dar m-am răzgândit când mi-am amintit că vârsta e doar o măsurătoare formală şi că "responsabilizarea" nu e garantată de schimbarea prefixului. Cu alte cuvinte, mă simt ca la 24 în cap doar că am mai puţin păr şi cearcăne mai mari. Aşa că nu-mi iau câine că o să fie trist cu mine în casă, care de-abia mă trezesc ca să mă aşez la calculator dapăi să îl scot afară. Alte chestii de la înălţimea celor treizeci de ani nu am de transmis deocamdată. Decât că am, parcă, nişte palpitaţii şi că-mi ţiuie urechile. Dacă cumva mor tânăr să ştiţi că de la inimă mi se trage şi că ar fi trebuit să investighez mai atent.

Dar nu mor. Adică nu cred că mor. Fiindcă mi-am luat bilete la New York în iulie 2021. Până atunci sper să se deschidă teatrele şi la ei şi la noi ca să mai văd o dată Hamilton, pe care l-am văzut anul trecut la San Francisco. Am plâns continuu în primele 15 minute. Am plâns o dată fiindcă publicul aplauda fiecare actor ca la concert. Ziceai că sunt staruri rock, nu actori. Şi-apoi am mai plâns fiindcă mi-am închipuit că, probabilistic vorbind, şansa să fac parte dintr-un asemenea proiect, de o asemenea anvergură şi în faţa unui asemenea public bate spre zero. Am plâns, cum se plânge, de mila mea dar şi de bucuria de a avea şansa să fiu martorul unui asemenea spectacol. Deci mi-am luat bilete la New York pentru anul viitor şi vreau să mai văd o dată Hamilton. Şi vreau să învăţ să trăiesc cu virusul, să nu-l las să mă înspăimânte şi să mă ţină în casă în condiţiile în care viaţa e scurtă şi habar n-avem, niciunu', cât ţine de fapt. Nici virusu' şi nici viaţa.

N-aş trece 2020 la anii proşti. Mi-a oferit timp de gândire. M-am gândit la toţi ai mei: colegi, profesori, părinţi, mentori, modele, iubită. I-am întors pe fiecare pe toate părţile. Am dărâmat statuile care trebuiau dărâmate deşi n-am în mine niciun dram de genă revizionistă, am coborât zeii din Olimp, fie şi pentru scurt timp (ei se întorc imediat acolo, înapoi, orice-ai face) m-am uitat în ochii lor şi i-am anunţat că vin după ei - să se pregătească. Am făcut Puzzle, am jucat Escape Room, am fost la Şirnea, m-am plimbat pe munţi, am băut bere, am jucat Poker online, am fost la Viscri, am fost la Iaşi, mi-am văzut mai des părinţii, m-am reîndrăgostit de iubita mea, am citit mai mult şi am continuat luptele zilnice cu demonii mei. Numai că de data asta, parcă am mai şi câştigat.

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus