De plictiseală m-am uitat şi la numerologie şi nu am înţeles nimic. De exemplu, numărul 20. De câte ori în viaţa ta de număr ai ocazia să te repeţi în numerotarea anilor? E drept că au mai fost pe vremuri câţiva ani care s-au lăudat cu repetiţii importante, dar 1111 a fost decisiv în ierarhia anilor, pentru că, ajungând la 4 cifre, a reuşit să-i închidă gura lui 666, care a băgat spaima în omenire în prima mie de ani. A mai încercat şi 1666 să atragă atenţia asupra lui, dar nu l-a mai băgat nimeni în seamă, fiind considerat un "fake 666".
Pentru mine, cel mai important an a fost 1989, când a căzut zidul şi la propriu şi la figurat şi m-am întors în ţară. După care nu mi-a mai atras atenţia niciun an, până în 2000. Atunci s-a făcut multă vâlvă cu trecerea în alt mileniu, dar până la urmă a fost un mare fâs pentru mine şi nici sfârşitul lumii nu a venit. Aş fi putut doar să-mi fac o promisiune milenară, pentru că sunt dependent de promisiuni şi de felul în care nu reuşesc să le îndeplinesc.
De exemplu, când eram la joacă şi mă strigau părinţii să vin în casă, le promiteam că în 3 minute vin, deci apelam la minute. Apoi în casă promiteam că peste o oră încep lecţiile. Mai târziu am trecut la promisiunea jurnalieră. De mâine îmi fac ordine în cameră. După care am ajuns la săptămână. De săptămâna viitoare mă apuc de învăţat pentru examen. Şi când trecea şi segmentul săptămânal, ajungeam la luna viitoare, când "mă apucam" de sport sau de slăbit. Urma ziua mea, un moment crucial din an, tocmai bun de făcut o altă mare promisiune. Mă las de fumat. Când o ratam şi pe asta, mă agăţam de anul viitor. După Revelion, mă las de băut. Frumos, nu?
Dar nici segmentul anual nu-mi ajungea în sarabanda promisiunilor nerespectate. Intram puţin în panică, dar mă salva deceniul. Împlineam o vârstă rotundă. De la 40 de ani, promit să nu mai mint. Am trecut prin toate. Minute, ore, zile, săptămâni, luni, ani, decenii şi... aici intervine găselniţa genială cu trecerea de la 1999 la 2000. Pentru că doar noi, ăştia născuţi în ultimul secol, am fi avut şansa unică să ne promitem ceva ultra-super-mega important. Eu nu am mai făcut-o. Am ratat ocazia, ştiind că oricum nu o să pot să-mi ţin promisiunea.
Atunci, anul 2000 şi-a invocat ratarea, motivând că doar din cauza interpretărilor greşite ale calendarului maiaş a eşuat, deşi a avut un promo foarte bun. Şi câte aşteptări a avut lumea de la el... Calculatoare care o iau razna, aeroporturi închise, avioane căzute, panică planetară. A fost ca un film cu un trailer mult mai bun decât filmul în sine. De fapt, un exerciţiu de marketing foarte bun, plătit, probabil, de Microsoft sau Windows.
Aşa că, dacă pe vremuri îmi făceam promisiuni pe care nu reuşeam să le respect, acum, în 2020, când aş putea reuşi să le îndeplinesc, le ratez din alte motive, pe care le ştim cu toţii. Totuşi, a fost interesant, pentru că nu mă aşteptam la felul în care o să se năruiască toate planurile mele. Ca în Zorba Grecul. Dacă tot e dezastru, măcar să fie unul magnific. Mi-am adus aminte de povestea cu ce face Dumnezeu când tu îţi faci planuri de viitor. Râde în hohote. Agnostic fiind, eu nu L-am auzit râzând. Şi nu pentru că aş fi avut dopuri în urechi sau pentru că, în acelaşi timp, l-aş fi ascultat în căşti la maxim pe Jim Morrison cum jeleşte "This is the end, beautiful friend". Nu. Pentru că nu crezi că ţi se poate întâmpla ţie asta. Mai grav este că nu mi s-a întâmplat doar mie. Ni s-a întâmplat tuturor. De aia spun că am devenit filosof pe canapea, contemplând pandemia şi consumând monotonia zilelor care se repetau necruţător.
Am lucrat doi ani la filmul 5 minute, dar am ratat lansarea pe care o aşteptam cu sufletul la gură. Pe 26 martie, totul era închis. Premiere anulate, bilete de avion cumpărate pentru toată echipa cu care trebuia să merg în turneu prin ţară (Cluj, Iaşi, Sibiu etc.). Ce mai, totul amânat. Din cauza frustrării, cred, am făcut un alt film într-o lună. Un proiect imposibil, la care renunţam în fiecare seară. Dar, când n-ai ce face şi eşti obligat să stai în casă - mai mult chiar, eşti sfătuit să lucrezi de acasă - o luam de la capăt a doua zi. Din nou telefoane, din nou propuneri aproape indecente unor actori cu care nu am lucrat niciodată şi care, culmea, au răspuns pozitiv chemării mele. Poate pentru că se plictiseau şi ei, mi-am zis, doar ca să aflu mai târziu că nu a fost aşa.
Totuşi, ceva nu ne ieşea. Nu devenea decât o altă propunere cu Zoom-urile sau Skype-urile atât de des folosite în perioada în care am fost forţaţi să stăm în casă. Dar ce dezbăteam noi în încercarea de a face acest proiect devenea mai interesant decât filmul în sine. Aşa s-au născut 9 poveşti de dragoste şi ură în izolare, mai mult din încercările nereuşite de a-l face. Un film despre cum nu se poate face un film în pandemie. Sincer şi pe faţă. O experienţă stranie, apreciată şi detestată în egală măsură, dar care rămâne unică prin sinergia multor oameni în jurul unui proiect aparent inutil. 23 de oameni s-au filmat singuri, fără indicaţii sau intervenţii, în decorul propriilor case. Cu toate astea, HBO a decis să cumpere filmul.
Dar de la atâta stat în casă, am început să aud voci. Am auzit voci din camera alăturată. Am intrat tiptil. Linişte. Am ieşit şi am auzit iar voci. Am intrat brusc şi le-am surprins. Erau valizele mele:
- V-am auzit! le-am spus direct, fără ocolişuri. Care-i problema voastră, de mă bârfiţi aşa, pe la spate? Nu-i frumos, după ce v-am luat cu mine peste tot. V-am lăsat eu vreodată acasă?
Mă uitam şi nu-mi venea să cred. Pandemia le-a înnebunit şi pe ele, dacă au început să vorbească, sau doar pe mine, pentru că le aud?
Salvarea a venit de la TIFF pe la mijlocul anului, pentru că TIFF-ul nu moare şi nu se predă. Am prima proiecţie în ţară cu 5 minute la Cluj. Purtăm mască şi vedem filme. Părea că mai avem o speranţă. Şi totuşi, "Planeta Facebook", populată mai mult de vorbitori decât de făcători, nu se dezminte şi ia foc pentru că Puiu nu poartă mască. Discursul lui devine mesaj, este răstălmăcit şi folosit manipulator, fiind comentat mai mult decât filmul lui. Uluitor.
Sunt invitat în juriu la Festivalul Internaţional de Film de la Varşovia. Aleg o valiză la întâmplare, fără să mai ţin cont de ce am auzit de la ele. Uit de frici şi decolez şi la propriu şi la figurat. Speranţa că totul se întoarce la normal revine şi văd filme în săli puţin populate, dar atent securizate, până când suntem anunţaţi că Polonia trece brusc la obligativitatea purtării măştii şi în exterior şi la închiderea restaurantelor după ora 22.00. Oraşul se blochează din cauza manifestaţiilor. Îmi aduc aminte că am avut premiera internaţională a filmului 5 minute tot acolo, în octombrie 2019, şi nu pot să-mi iert că nu l-am lansat în România imediat după.
Mă întorc în Bucureşti şi totul se amplifică. Anunţurile despre virus şi tratarea lui se bat cap în cap. Revin pe canapea şi-mi bag în venă seriale pe care nici măcar nu le termin. Încep să scriu la Dacă. Ăsta este titlul provizoriu al gândurilor mele, care vor să devină roman. Asta dacă o să-l termin şi dacă o să las pe cineva să-l publice. Şi iar încep să visez şi iar filosofez.
Pe când savuram inutilitatea anului 2020, mi-am dat seama că el completează prin dublarea numărului 20 simetria inversă a lui 2002. Şi uite că săracul 2020, după ce s-a înfoiat atât că el este unic în existenţa noastră datorită Covid-19, dar şi datorită aranjamentului cifrelor care îl compun - imposibil de repetat, că doar nu mai apucăm noi 202020 - tocmai atunci a primit şi el lovitura de graţie. De la cine? Chiar de la pandemie. Pentru că cel mai prezent număr al anului 2020 a fost... 19. Vă daţi seama ce e în sufletul anului? Cum e când eşti 20 şi, culmea, de două ori chiar, dar pe buzele tuturor e tot 19? Asta se numeşte "bad karma", pentru că doar el ştie că de Revelionul trecut, la trecerea dintre ani, pe când toată lumea număra invers în cor, el a spus "Dispari 19, că vine 20!" Ce gânduri inutile, îmi spun, tocmai când îmi vine ideea unui website: inutilinformation.com.
Anul 2020 m-a învăţat să apreciez ce aveam şi ignoram înainte. Să-mi fie dor de lucruri pe care nici nu le băgam în seamă, dar şi să-mi reconsider planurile, analizând mai mult promisiunile pe care mi le-am făcut în viaţa asta şi de care nu m-am ţinut. Şi uite aşa am realizat că nu cauza nereuşitei trebuie invocată, ci motivaţia găsită de mine pentru nereuşită. Aia trebuie analizată. De prea multe ori m-am minţit, pentru că am o imaginaţie nesfârşită în a-mi justifica eşecul, în loc să-mi strig ferm în faţă în oglindă:
- Eşti prost, lăudăros şi mincinos!
Îmi dau seama cât de bine mi se potrivesc unele dintre citatele mele preferate. Sunt valabile anul acesta nu numai în politică, ci şi în media sau în viaţa socială de zi cu zi: "Pe dansatorul prost şi coaiele îl incomodează.", "Nu poate să îţi dea nimeni cât pot să-ţi promit eu." şi "Aş vrea să fiu destul de deştept, măcar cât să-mi dau seama că sunt prost." Vă las pe voi să le repartizaţi unde credeţi că e cazul. Până atunci, habar nu am ce o să fie, aşa că... "Să vedem! a zis orbul."
Cam ăsta a fost anul 2020. Aş vrea să-l urăsc, dar mi-e frică să nu vină unul şi mai rău.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)