Septembrie, toamna copilăriei

Şcoala începuse de câteva zile, dar copiii de la blocuri nu mergeau la şcoală. Plecau dimineaţa şi se întorceau după prânz, cu soarele-n cap, transpiraţi, legănând găletuşele pătate de suc de roşii. Autobuzele ne lăsau în capătul cartierului, asta mi se părea interesant, dimineaţa ne încărcau din curtea şcolii ca pe viţei, dar la întoarcere opreau în staţii şi coboram ca nişte oameni care se întorc dintr-o călătorie. Mă ridicam de pe scaun şi mă postam lângă uşă de cum vedeam gardurile de beton ale unităţii militare. Autobuzul oprea în faţa clădirii poştei şi toţi copiii Tineretului coborau îmbulzindu-se şi râzând. Mă opream să-mi leg bluza de trening în jurul şoldurilor, de ceva timp fesele mi se rotunjiseră prea pline şi atrăgeam atenţia bărbaţilor. Învăţasem să-i recunosc în grupurile care ieşeau din ture de la fabrici şi să-i ocolesc. Aveau mâini muncite şi murdare, pe care le lipeau în trecere de fundul meu, cu câte o palmă mai uşoară sau mai brutală. "Ia, uite-o p-asta mică, vericule, ce cur baban are! Ce zici, păpuşă, vin şi eu s-o cunosc mai bine pe mă-ta?" Speram că bluza ascunde formele pe care o fată de vârsta mea nu s-ar fi cuvenit să le aibă, aşa-mi zicea şi mama care insista să nu mă mai comport ca un copil, să nu mai alerg după minge printre blocuri că-mi sar cărnurile odată cu mine şi atrag prea multe priviri, iar noi suntem singure, nu are cine să ne apere. Mergeam încet pe lângă poştă, ca să-i admir ferestrele mari şi literele din tablă emailată care străluceau pe faţada curată. P.T.T.R, Poşta-Telegraf-Telefon-Radio, cu pavimentul ei de granit şi cabinele roşii în care atârna câte un receptor lucios, cu vocea funcţionarei care spărgea liniştea aşteptării: "Braşov, cabina 3, vorbiţi, vă rog!" şi uneori eram şi eu acolo printre cei care aşteptau să ia legătura cu rude din oraşe îndepărtate sau chiar cu alte ţări, pentru că foarte rar vocea anunţa "Germania, cabina 1" sau "Israel, cabina 2", iar prin sală trecea un murmur slab şi toate capetele se întorceau spre cel care se închidea plin de importanţă în cabină. Treceam apoi de PePe-uri, blocurile cu apartamente proprietate personală, unde-mi imaginam că oamenii ascund sub aparenţa lor cenuşie imense bogăţii inaccesibile celorlalţi şi intram pe străzile nesigure ale Tineretului. De aici mă întâmpina mirosul familiar al cartierului. Vara, la amiază, mirosea dulceag a gunoi fermentat şi a canalizare din subsolurile inundate, iarba puţină şi galbenă, crescută printre dalele sparte era acoperită cu un praf subţire de ciment pulverizat fin de la şantierele din jur. În cvartalul de blocuri, îmi apăreau în faţă containerele de gunoi care-şi revărsau prea plinul de coji de pepene, zdrenţe şi resturi de mâncare peste care bâzâiau armate de muşte. Deasupra lor se ciorovăiau pescăruşii. Spre seară, prin zeama care se scurgea în pârâiaşe lipicioase, se furişau şobolanii cu cozi solzoase. Lângă bloc se auzea mai clar macaraua de pe şantier şi se distingeau strigătele legătorilor de sarcină, ştiam chiar şi cu ochii în pământ cum mergeam eu, că am ajuns acasă.

Glasurile copiilor înveseleau cartierul, pustiu la ora aceea. Rând pe rând, dispăreau în burţile umede ale apartamentelor, de la scară se scormoneau la baza gâtului, trăgeau de şiretul alunecat pe sub tricou şi scoteau cheia încinsă de contactul cu pielea. Descuiau aşa, cu cheia legată de gât, lipindu-se cu frunţile de lemnul subţire al uşii.

O găseam mereu afară, la umbră, pe Silica, mamaia de la parter. Aşa îi spuneau toţi copiii şi aşa ne impusese să-i zicem, deşi nu era mamaia nici unuia dintre noi, poate ar fi vrut să fie sau vedea în asta o formă de respect şi de afecţiune pe care credea că i le datorăm ca fiind decanul de vârstă al blocului. Afectuoasă nu era cu nimeni, dimpotrivă, brutală şi vulgară, ne împroşca cu înjurături printre rotocoale de fum de ţigară şi ne iscodea amănunţit până afla ce am mâncat, unde am fost, ce am cumpărat. Am vrut să trec pe lângă ea cu un săru'mâna moale, văzând-o prinsă într-o discuţie aprinsă cu Garofiţa. O asalta ţipând şi înjurând, în timp ce Garofiţa înşira pe bancă nişte chiloţi de damă.
- Uită-te, fă, cască bine ochii, că lumea e plină de proaste ca tine! N-are cum, îţi spun eu, ascultă la mine că-s femeie bătrână, trecută prin viaţă! răsuna aproape isteric glasul dogit al Silicăi. Şi tu, unde te duci aşa repede? s-a repezit la mine. Ai dat săru'mâna, d-abia te-am auzit şi o ştergi în casă? Te aşteaptă cineva cu mese întinse? Stai să vorbeşti cu noi, ca între vecine, că d-aia eşti mută. Mută ca mă-ta, nu aşa trebuie să fie fetele. Să zâmbeşti, să vorbeşti, să înveţi să te faci plăcută, că uite ce repede creşti, în câţiva ani poţi să te măriţi.

M-am aşezat lângă ele şi am pus găleata între glezne. Garofiţa nici nu m-a privit, înşira mai departe pe bancă, cu un aer mofluz, chiloţii dantelaţi pe care-i scotea dintr-o pungă de plastic. Nu-ţi dădeai seama dacă se supărase sau nu, de la colţurile buzelor i se săpaseră în jos două riduri de amărăciune şi nemulţumire, iar impresia de nefericire întipărită pe chip era amplificată de cele două codiţe legate în spatele urechilor, care o făceau să semene cu o fetiţă bătrână.

Garofiţa a terminat de etalat chiloţii şi au început amândouă să-i numere. Erau 27 de perechi, iar Silica i-a luat pe rând şi a început să-i pipăie, să-i examineze pe la cusături şi chiar să îi miroasă.
- Nu miroase a lucru nou, îţi spun eu, zicea trecând dantela pe la nas. Miroase a curat, dar nu a nou Şi ce chiloţi sunt ăştia, fără elastic?!
- Au elastic, e în ţesătură, a întrerupt-o Garofiţa trăgând de marginea de sus a chiloţilor.
- E în ţesătură! E în ţesătură! a ţipat Silica. Cine dracului a mai văzut! Şi când se slăbeşte ce faci cu elasticul în ţesătură? Rămâi în curul gol pe stradă? Îţi cad chiloţii la picioare? N-ai cum să le pui alt elastic. Garofiţo, mamă, tu crezi că mă păcăleşti pe mine?! Uite, ăştia sunt chiloţi, a tras doveditor de sub fustă marginea cu elastic ai chiloţilor tetra pe care-i purta, nu flecuşteţele astea subţirele de-ţi intră în cur.
- Nu vreau să te păcălesc, a miorlăit Garofiţa. Ai zis că vrei să vezi ce a trimis bărbatu-meu în pachet şi ţi-am adus. Nu te oblig eu să cumperi.
- Da, aşa am zis, dar să fie noi!

A ridicat în soare o pereche de chiloţi şi m-a luat martor.
- Ăştia nici nu sunt noi, uită-te la ei, sunt îngălbeniţi între picioare, au mai fost purtaţi, până şi asta mică vede. Zi, s-a întors cu totul spre mine, cum ţi se par chiloţii ăştia?

Le-am privit o clipă speriată, încercând să-mi dau seama dacă se ceartă cu adevărat şi de partea cui să mă dau. Am hotărât că Garofiţa nu merită să-i iau apărarea şi să fiu săpunită zdravăn de mamaia Silica, nu-mi plăcea Garofiţa cu mutra ei mereu tristă, cu pachetele pe care i le trimitea bărbatul de pe motonavă, din care nu ne dăduse măcar câte o gumiţă şi cu Dacia lor roşie, neclintită din faţa blocului până venea vaporeanul de bărbat-su să o conducă, o dată la două- trei luni, când plecau la ţară, într-un sat din Teleorman. Dar nici nedreaptă nu puteam să fiu, chiloţii mi se păreau impecabili şi foarte frumoşi..
- Mi se par buni, am spus eu împăciuitoare.
- Buni?! Ţi se par buni?! Auzi la ea, i se par buni nişte chiloţi fără elastic şi purtaţi pe deasupra! Proastă mă mai credeţi voi. Bătrână şi proastă.

Apoi s-a întors cu totul spre mine, după ce i-a zis Garofiţei că ia două perechi dacă i le dă la jumătate de preţ pentru că au defecte şi sunt purtaţi.
- Oi fi adus şi tu ceva în găleata aia? Ia zi, ce face mă-ta diseară? Bulion sau gogonele?
- Nţţ, nimica n-am! Ne-a controlat la urcarea în autobuz.
- Aşa, şi? Nu puteai să doseşti lângă roată şi să iei la plecare? Ori eşti proastă? Ia dă să văd.

A apucat găleata şi a scotocit sub sacoşa în care avusesem pachetul pus de mama dimineaţa.
- Nimic, ai venit de la câmp cu mâna-n fund. La roşii v-a dus, se vede pe faţa ta, ai o sămânţă lipită pe bărbie. Măcar de mâncat ai mâncat, nu te-ai abţinut.

Am simţit cum sângele îmi năvăleşte în obraji şi am căutat cu vârfurile degetelor pe faţă sămânţa de roşie. Aşa venisem pe autobuz, printre colegi şi nimeni nu-mi spusese nimic. Pe câmp ne spălam pe mâini cu roşii foarte coapte şi unele fete îşi dădeau şi pe faţă, spuneau că acidul din roşie usucă acneea. Încercasem şi eu pentru prima dată şi uite ce se întâmplase. Nici măcar nu aveam coşuri, faţa mea era grăsuţă şi curată ca o lună plină, dar tocmai aici era problema, o lună prea rotundă. Oamenii credeau că mănânc tot timpul, deşi mă feream să mănânc în faţa altora, ei îşi imaginau că înfulec fără să mă pot abţine.
- N-am mâncat roşii, i-am spus înciudată şi nici n-am adus acasă, pentru că ne-a controlat la urcare. Marfa furată se confiscă, aşa ne-a zis. Furăm de la partid, să fim fericiţi că ne nu dau pe mâna miliţiei sau nu ne lasă acolo, pe câmp, să ne mănânce mistreţii.
- Auzi la ea, fură de la partid... Şi partidul ce face? Ei nu fură? Ne şi fură, ne şi fute!
- Taci, bre tanti, taci şi mata, nu mai vorbi aşa tare, nu ştii cine te aude! a intervenit Garofiţa, cercetând temătoare faţada tăcută a blocului, împestriţată de ferestre deschise, cu site din tifon fixate în pioneze.
- Ce să tac, Garofiţo, ce să tac? Spun vreo minciună? Mint eu vreodată? Tu o duci bine, ai pachet de la bărbat, maşină la scară, nu-ţi pasă. Dar noi, ăştilalţi, ce să facem? Ce fac eu că nu am de unde face rost nici măcar de un capăt de aţă? Cum să mă descurc, vai de zilişoarele mele!

Prinsesem momentul potrivit să dispar, aşa cum fusesem învăţată să procedez când cineva critică regimul lângă mine, să nu particip la discuţie şi să plec, m-am strecurat pe scară şi am descuiat uşa. În hol era un miros plăcut de igrasie şi biscuiţi vărsaţi, am băgat înapoi cheia pe sub tricou şi m-am dus la fereastră. În spate se construia o şcoală, pereţii se ridicau repede, dar mie îmi plăcea mai mult să privesc ruinele caselor demolate. Case de periferie, cu pereţii daţi cu var bleu sau vernil, imprimaţi cu floricele mici, cu acoperişul smuls, şi câte o candelă uitată pe perete. Tablourile unor miri serioşi pe care retuşarea fotografului îi lăsase inexpresivi, cu buze subţiri şi strânse, câte un scaun şchiop, vopsit în alb murdar. Resturile unor uliţe pe care nu mai călcau oameni, dar alergau înnebuniţi câinii lăsaţi în urmă de stăpânii mutaţi la bloc. Vreo poartă de fier care nu mai închidea nimic, rămasă legată de caprifoiul înfrăţit parfumat cu înfloriturile metalice. Intrasem peste tot cu copiii de la bloc, seara, după ce braţul gigantic al macaralei se oprea din mişcare, ne duceam pe şantier să furăm ţevi pentru puştile cu cornete, fire electrice pentru coardă şi să ne alergăm printre zidurile viitoarelor săli de clasă.

Soneria m-a făcut să tresar. Pe vizor am văzut-o pe mamaia Silica cu ochelarii ei mari, cu rame negre care-i dădeau un aspect fioros. M-am gândit dacă să-i deschid sau nu, mersesem ca o pisică pe hol, dar mi-am amintit că mă văzuse intrând în casă şi urma să sune, să bată în uşă până cedam.
- Ia, ţi-am luat de la Garofiţa chiloţi. Să nu fii proastă, sunt noi, prea era lacomă şi cerea mult pe ei. Şi aşa are de toate, dar tu n-ai. Tată nu, mă-ta n-ar băga un leuţ în curul tău.

M-am codit să iau pachetul pe care mi-l întindea. Învăţasem devreme că în spatele oricărui gest binevoitor se poate ascunde o cursă. A început să ridice vocea aspră:
- Ia uită-te la ea, vrei să te rog? Ce să fac eu cu flecuşteţele astea? şi m-a dat la o parte, a intrat pe lângă mine în hol. Îmi aduci de la practică în fiecare zi, până sâmbăta viitoare, câte o găleată cu roşii sau cu gogonele. Ce poţi tu să iei. Doar nu credeai că ţi-i fac cadou?

A lăsat pachetul pe un scaun şi a ieşit fără să mă întrebe dacă accept sau nu. M-am dus în dormitor, m-am dezbrăcat într-un colţ, ca să nu mă văd, şi am îmbrăcat o pereche. M-am postat în faţa oglinzii şi m-am răsucit pe toate părţile, căutând în corpul crud nu defecte, ci calităţi. Am mers pe vârfuri, am stat picior peste picior şi am luat o ţigară pe care am ţinut-o elegant între degete. M-am dus la bucătărie s-o aprind, dar m-am înecat cu fum şi am stins-o repede. M-am întors la oglindă şi m-am privit îndelung până mi-a trecut ruşinea de a mă uita la mine, am mângâiat cu ochi îngăduitori genunchii prea groşi, picioarele cam scurte şi fesele mari acoperite de dantela albă. Am urcat către sâni, către bărbia rotundă şi obraji, mi-am desfăcut părul şi l-am lăsat să-mi cadă pe umeri. M-am machiat cu rujul şi dermatograful mamei, apoi m-am băgat în pat şi am adormit, fără să mai aud cum mă cheamă glasurile copiilor de afară.