Bijuteria

Fusese o iarnă care se prelungise cenuşie în primăvară. Ne storsese pe toţi de nervi aşteptarea primei raze de soare. În dimineaţa aceea, lumina izbucnise jucăuşă pe pereţii casei, în carouri calde, în jocuri de linii şi puncte aurii pe care copiii le urmărea cu încântare. Casa era un dezastru, iarna lungă o transformase într-un spaţiu de joacă asaltat cu energii inepuizabile. Pereţii albi fuseseră redecoraţi cu palme mici, mânjite cu gem, acuarele sau orice altă substanţă lipicioasă care poate lăsa urme de neşters. Din baie izbucneau fluvii de hârtie igienică pe care copilul mic le desfăşura cu seriozitatea şi rapiditatea unei pisici. Prin toate colţurile stăruia praf de sclipici multicolor, adus ambalat în flacoane iniţial separate pe culori de un Moş Crăciun nu prea isteţ. Ce trebuie să se întâmple se va întâmpla mai devreme sau mai târziu, în cazul nostru mai devreme, sclipiciul se risipise peste tot, era al naibii de insistent, un praf fin, greu de curăţat, încă arăta ca un loc în care toate zânele invizibile îşi sting depresiile în alcool şi apoi vomită sprijinite de pereţii mei.

Fusese cea mai grea, cea mai lungă şi cea mai amuzantă iarnă, o experienţă în care am fost aruncată fără nici o pregătire, măcar o oră de training sau un mic curs despre cum să îngrijeşti doi copii mici, cu vârste şi talente diferite. Unul cu abilităţi fizice care ar fi răpus de invidie orice ied şturlubatic, sărea şi fugea continuu, se afla în permanentă mişcare. Celălalt, mai mare, mai static, dar dăruit cu verva unui orator de top din faţa căruia nu poţi însă pleca, şi de ai face-o este dispus să te urmărească cu năucitoare întrebări care vin peste tine cu ritmul şi zgomotul unei avalanşe.

De acum, din dimineaţa cu aer subţire de primăvară, aveam speranţa să le consum mai mult din energie în marele spaţiu exterior, aşa că am părăsit fără regret haosul numit acasă, nu înainte de a ne lua la revedere de la Domnul Cartof, care era chiar un cartof mai boţit, instalat de câteva zile pe un scaun din hol şi ridicat la rang de co-locatar, în care cine ştie ce personaj văzuseră copiii. Strada reflecta la nivel omenesc veselia anotimpului. Râsete şi ton vioi în discuţii, copii ieşiţi cu trotinete şi biciclete, mame şi bunici zâmbitoare, o pădure de oameni crescută din asfalt, dar la fel de dornică de soare ca orice pădure. Mi-am luat o cafea cu lapte şi m-am integrat imediat în spaţiul urban dedicat familiilor, pe care copilul mare îl numise "Parcul colorat". Departe de a fi un parc, doar un loc mai larg pe trotuar, mobilat cu bănci şi gri-tern de la blocurile din jur, culoarea îi era dată chiar de oamenii dispuşi să funcţioneze acolo ca o comunitate caldă, în care copiii se jucau de-a valma cu jucăriile tuturor, adulţii erau vecini de ani mulţi şi discuţiile nu se înfierbântau niciodată pentru că nu părăseau sfera paşnică a familiarităţii.

M-am aşezat pe o bancă cu cafeaua în mână, supraveghind copiii şi atunci l-am văzut. Uşor stingher, cu zâmbetul timid al omului care se teme că nu este locul lui acolo, un pic încălzit de zarva copiilor pe care-i privea cu duioşie de bunic orfan. Mi-a atras atenţia broşa fină, agăţată nepotrivit nici în stânga, nici în dreapta, ci pe mijloc, cam unde vine vârful inimii. Arunca pe puloverul uzat luciri de lemn scump şi de piatră preţioasă necunoscută. Ţesătura destrămată a puloverului, locul nepotrivit unde era purtată broşa caramel şi abia apoi cele două antene subţiri care se întindeau în arce perfecte, m-au făcut să-mi abandonez banca şi să-l abordez:
- Domnule, mă scuzaţi, dar aveţi un gândac pe pulover?!

Eram încă nesigură, putea fi cu adevărat o broşă scumpă, măiestrit lucrată, chiar dacă nepotrivită cu înfăţişarea modestă a bătrânului. M-a privit nedumerit, dar am arătat cu degetul spre cele două antene care tremurau uşor.
- A, da, ia uite ce gândac frumos! Cred că este un croitor.

L-a prins delicat între degete, bijuteria a înviat şi s-a agăţat deznădăjduită cu gheruţele rugoase de pielea omului. Copiii au făcut cerc să-l vadă, admirându-l de la distanţă.
- Să-l punem aici, pe crenguţele astea, să nu-l calce cineva, a spus purtătorul de pulover uzat, iar voi puteţi să îi căutaţi ceva de mâncare, li s-a adresat copiilor

Croitorul a alunecat puţin pe crenguţă şi apoi a pornit să se târască cu greutate mai departe, mânat de destinul lui de gândac, în timp ce copiii îi aduceau fire de iarbă şi firimituri de biscuiţi. Bătrânul s-a aplecat spre mine şi mi-a spus:
- E ca şi mort, îi lipseşte un picior, dar ei sunt prea mici să observe lucrurile astea, copiii nu pot vedea boala şi nefericirea.

M-a privit stânjenit, cu teama că poate a spus prea mult, şi am tăcut împreună în gălăgia caldă a străzii, bătrânul înseninat de soare, eu privind iertătoare spre ferestrele casei invadată de sclipici în holul căreia lăsasem pe scaun un cartof boţit.