Pun ceaiul la infuzat, roiniţă şi mentă. Prepar iaurtul cu fulgi de ovăz, curmale, merişoare, kiwi, ulei de cocos, praf curcuma. Revin în cameră. Mă aşez pe pat , la masa-birou, că alta nu am. Lângă computer, tava cu iaurt şi două ceşti cu ceai. Halesc iaurtul. Simt cum o armată de vitamine îmi invadează trupul. Activez alt site muzical, cu blues şi soul. Sorb ceaiul şi deschid emailurile. Navighez puţin pe FB. Mă amuz şi nu mă gîndesc la nimic. Deschid o pagină albă, hotărât să încep o piesă de teatru. Momentan sunt în căutare de personaje. Pagina are doar titlul provizoriu: Bohumil şi Franz, dresori de porumbei şi păianjeni...Privesc pagina albă minute-n şir. Inspiraţia mă ocoleşte, dar nu mă stresez. Apuc, la întîmplare, o carte de pe pat. Daniil Harms! Autorul care a murit de foame în Stalingrad. Scuze, Daniil, eu sînt burduşit cu provizii, nici în două luni nu le pot termina, te-aş invita la masă... Citesc cîteva pagini apoi mă uit pe youtube la Stan şi Bran. Râd cu poftă şi nu mă gîndesc la nimic. Se apropie cele două ore de permisie oficială. Şterg data de ieri, scrisă cu creionul pe declaraţie, şi o actualizez. Pun masca pe mutră, pachetul cu şerveţele antibacteriene în buzunar, geanta pe umăr şi ies. În privinţa traseului, sunt de-o fidelitate uluitoare. Întâi strada Horea apoi urc, în pas alert, pe străzile Racoviţă şi Cetăţii. Vile, ronduri de flori, gazon de iarbă, copaci înfloriţi! Câinii au renunţat să mă latre, am devenit prieteni. Dialogăm, telepatic, despre starea vremurilor. Ajung în vârf, lângă hotelul Belvedere încremenit într-o nefirească muţenie. Cobor cîteva trepte sub crucea cenuşie dedicată eroilor neamului, înaltă şi anostă, fără urmă de personalitate. Ajung la banca preferată, mă dezbrac rapid şi rămân în pantaloni scurţi. Fac flotări sprijinit de bancă apoi cîteva minute de fugă pe loc. Cardio! Mă întind pe scîndurile scrijelite cu diverse declaraţii de dragoste şi mă las pipăit de razele soarelui. Vântul o face şi el, cu nesimţire. Nu mă gîndesc la nimic. Mindfulness. Închid ochii. Sunt atent la respiraţie şi mă strădui să-mi văd doar vîrful nasului. Se curăţă creierul de gînduri. Păsările ciripesc într-o veselie sfidătoare. Dacă exersez, temeinic, mai mulţi ani, aş putea chiar levita, mă asigură budistul Gunaratana. Brusc, din turnul primăriei se înalţă acordurile Rapsodiei române! Îmi amintesc de anii cînd cîntam la vioară în filarmonica clujeană. Frazele muzicale sunt repede, şi hulpav, înghiţite de dangătul clopotelor pornite, ca la un semn, din toate turnurile de biserici. E ora 12! Savanţi suedezi şi ruşi au concluzionat că sunetele clopotelor distrug viruşii plus celulele cancerigene. Cetăţuia e copleşită de vibraţiile tămăduitoare. Mă simt într-o totală siguranţă! De altfel, sunt mai mult singur. Din când în când, careva tîrăşte după el un câine ori face jogging, gata să plesnească de atîta efort. Mă îmbrac, copleşit de-un calm de-a dreptul tibetan. Nici o nelinişte nu mă mai bîntuie.
Îmi potrivesc masca pe mutră şi încep să cobor treptele cu atenţie să nu strivesc vreo furnică ori altă insectă. Uneori intru în mica alimentară din apropierea locuinţei şi cumpăr pâine, apă plată ori iaurt. În faţa uşii de la garsonieră, scot şerveţele antibacteriane, îmi frec palmele şi clanţa şi cheile. Deschid. Mă descalţ imediat, în prag. Nu am hol, din trei paşi se ajunge direct în pat. Mă dezbrac, cuierul e pe peretele din stânga. Jos, lîngă uşă, sunt înşirate dezinfectantele. Îmi stropesc pantofii, palmele, geanta, ochelarii... Îmbrac treningul rămas pe pat, intru în chicinetă şi mă apuc de gătit, una dintre pasiunile mele. Gătesc şi îmi imaginez că am o prinţesă invitată la prânz! Îmi torn cîte un pahar cu vin roşu sec, ciocnesc cu sticla şi nu mă gîndesc la nimic. Atenţie conştientă dirijată doar asupra momentului. Mindfulness. Servesc amiaza pe biroul din cameră, unde naiba altundeva, şi-o văd pe prinţesă lângă mine, cuprinsă de un extaz culinar! Apoi prinţesa dispare ca un fum străveziu, iar eu caut pe net un film western. Acolo apar fraţii mei pistolari, toţi cu baticuri pe mutre şi pălării pe cap. Uneori aţipesc, îi las să se descurce singuri... Aşa trece după-masa. Nu mă uit niciodată la ştiri, doar la emisiuni culinare, la documentare, la filme vechi în reluare. Uneori, o sun pe Mona mea ori ea mă sună pe mine, şi dialogăm ca şi cum totul decurge normal. Înfiorător de normal. De afară aud, constant, sirenele salvărilor. Ceva firesc, ambulanţa are un sediu la câteva sute de metri de garsoniera mea. Nimic nou sub soare. Seara fac exerciţii cu două halteraşe. Nesfîrşite genuflexiuni. Îmi imaginez că sînt Papillion în carcera sa minusculă din Guyana franceză, în care a rezistat mulţi ani! Îmi masez tălpile pe două mingi de tenis. Are efect asupra funcţionării organelor interne, anti-îmbătrînire şi anti-stress. Apoi mă mai uit la un film, de data asta unul istoric coreean! Deja am început să învăţ limba.
Înainte de culcare, aleg din pat, aleatoriu, o carte, şi citesc cîteva pagini. Adorm fără gânduri, cu un zâmbet fericit pe buze. Cînd se va termina pandemia, mi-am propus două proiecte: să particip la un concurs de culturism pentru seniori şi să fac un film ca regizor, interpret şi scenarist. Un remake intitulat Greu de ucis-19. Un jurnal al acestei perioade pandemice ar fi inutil de ţinut. Inutil şi groaznic de plictisitor. Zilele sînt 99% identice. Precum şerveţelele antibacteriene- kills 99% bacteria! Un perpetuum mobile...
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)