08.01.2021
Am început să scriu acest text în zilele Crăciunului lui 2020, izolată acasă, după ce am intrat în contact cu o persoană infectată cu COVID-19. Izolată în feluri pe care nu le puteam anticipa, de la cele mai triviale, până la cele care lasă încă o minusculă cicatrice pe suflet, în acest annus horribilis.

Eu, care gătesc pentru mulţimi şi întind mese nesfârşite cu astfel de ocazii, am fost nevoită să fac sarmale purtând două măşti una peste alta, plus mănuşi chirurgicale. Fără să gust, simţind mirosul - oh, the joy! - prin vreo şase straturi de material. În mod normal, împăturesc vreo două sute de sarmale, pentru familie şi prieteni. Cele nouăzeci de anul ăsta, pregătite pentru un Crăciun de restrişte, au fost floare la ureche. Şi da, a fost foarte trist să mănânc singură în camera mea, unicul loc din casă unde mi-am putut scoate măştile, ca într-un dans ironic al celor şapte voaluri.

Treaba asta cu scosul măştilor mă frământă. În mod paradoxal, anul în care am fost nevoiţi - din instinct de conservare, bun simţ şi consideraţie pentru semeni - să purtăm MASCA, a fost şi anul în care multe "măşti" au căzut.

A căzut masca acelui tip de confort cotidian pentru care ne străduim consumând, cumpărând şi contabilizând realizări, acoperindu-ne cu posesiuni materiale, cu gadget-uri şi experienţe de bifat şi de postat pe conturile de social media. Am revenit, poate nu toţi, dar măcar unii dintre noi, la esenţial. La lucrurile importante şi plăcerile simple care ne pot umple sufletul şi mintea.

Dusă este şi masca acelor compromisuri pe care am fost nevoiţi şi pe care am ales să le facem pentru a ne conforma şi pentru a-i face mândri pe cei dragi nouă, uitând că mulţumirea lor trece prin profunda noastră fericire. Acesta este, cred şi sper, un moment excelent pentru o privire sfredelitoare şi lipsită de menajamente în oglindă. O răspântie numai bună pentru evaluarea cerebrală şi onestă a direcţiei pe care o dăm vieţii noastre.

Masca interesului pentru binele comun era deja subţiată şi zdrenţuită de ceva vreme de vântul rece al individualismului. Fragilitatea sa a devenit doar mai evidentă acum, în pandemie. Dacă vom dori acest lucru cu adevărat, ne va lua timp, efort şi voinţă pentru a preschimba această mască în chip adevărat al societăţii româneşti.

Pentru unii, măştile au căzut în familie, acolo unde relaţiile au fost testate şi regândite, iar pierderea oamenilor dragi a lăsat goluri care nu pot fi umplute. Pentru alţii, la muncă, unde s-au dat bătălii de supravieţuire, unde industrii s-au scufundat, în timp ce altele s-au înălţat ameţitor. Pentru noi toţi, măştile au căzut simbolic în întâlnirile cotidiene şi fugitive din spaţiile de uz comun. Au răbufnit, de sub straturile de pânză sau hârtie care ne filtrează respiraţia, multe dintre relele pe care - în alte circumstanţe - le-am fi ignorat: lipsa de educaţie, lipsa de respect şi de compasiune. Ne-am văzut unii pe alţii, fără a ne putea evita, aşa cum suntem.

Dincolo de acest vals al măştilor, 2020 a fost - la fel de surprinzător - un an al călătoriilor de tot felul.

Era sfârşit de ianuarie şi mă revăd, într-un hotel din centrul Pragăi, alături de fiul meu, privind la televizor ştirea despre primul spital de campanie imens, construit la Wuhan. Peste zi, vagabondam prin oraşul celor 100 de clopotniţe, invadat de zeci de mii de turişti de pe tot mapamondul.

Ca prin vis, era apoi septembrie şi era Grecia. Cu locurile şi cu oamenii ştiuţi, ca o paranteză a normalităţii zâmbitoare şi însorite. Testele, măştile, sticlele de dezinfectant şi distanţarea socială nu mai păreau constrângeri, ci doar rituri de trecere acceptabile către o dimensiune temporară a libertăţii.

Apoi au fost călătoriile cunoaşterii: muzeele virtuale din întreaga lume, spectacolele online de balet, noile stream-uri VOD (un bun exemplu este Izzy, canal cu seriale, filme artistice şi documentare israeliene), articolele de pe BBC Future, grădina de legume pe care am dezvoltat-o cu ajutorul tutorialelor YouTube, excepţionalele cursuri masterclass.com, reprizele de meditaţie pe care le-am reluat, fotografiile vechi puse în bună ordine, colajele de care m-am apucat şi pe care am reuşit să le termin, reţetele pe care le-am filmat şi transcris pe blog, proiectul de expoziţie digitală de grafică a fiului meu şi, nu în ultimul rând, emisiunile de televiziune pregătite şi realizate la distanţă - una dintre ele cu peste 70 de artişti români, aflaţi în ţară şi în străinătate. Doamne, câte lucruri noi am făcut în 2020! Abia acum, când le aşez în scris, le pot aprecia cum se cuvine.

Închei aceste rânduri în ajun de An Nou. Nu vreau să privesc prea mult în urmă. Lecţiile lui 2020 sunt bine învăţate. Mă uit pe fereastră. E cenuşiu şi plouă mărunt, ca pentru a spăla toată frustrarea şi durerea prin care am trecut. Îmi aduc aminte de senzaţiile unei decolări cu avionul. De momentul în care aeronava traversează plafonul gros de nori. În cabină e aproape întuneric şi tot ce vezi pe fereastră e aburul gri şi dens, care îţi accentuează claustrofobia. Apoi avionul străpunge norii şi se înalţă deasupra, în cer senin.

Un zbor cu o maşinărie pe care noi, oamenii, am inventat-o şi am construit-o. Un vaccin. O speranţă. Umanitatea în pragul unui moment în care, cu toate darurile pe care ni le-a făcut divinitatea, putem să depăşim norii şi să ne avântăm, din nou, spre lumină.

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus