Eu, care gătesc pentru mulțimi și întind mese nesfârșite cu astfel de ocazii, am fost nevoită să fac sarmale purtând două măști una peste alta, plus mănuși chirurgicale. Fără să gust, simțind mirosul - oh, the joy! - prin vreo șase straturi de material. În mod normal, împăturesc vreo două sute de sarmale, pentru familie și prieteni. Cele nouăzeci de anul ăsta, pregătite pentru un Crăciun de restriște, au fost floare la ureche. Și da, a fost foarte trist să mănânc singură în camera mea, unicul loc din casă unde mi-am putut scoate măștile, ca într-un dans ironic al celor șapte voaluri.
Treaba asta cu scosul măștilor mă frământă. În mod paradoxal, anul în care am fost nevoiți - din instinct de conservare, bun simț și considerație pentru semeni - să purtăm MASCA, a fost și anul în care multe "măști" au căzut.
A căzut masca acelui tip de confort cotidian pentru care ne străduim consumând, cumpărând și contabilizând realizări, acoperindu-ne cu posesiuni materiale, cu gadget-uri și experiențe de bifat și de postat pe conturile de social media. Am revenit, poate nu toți, dar măcar unii dintre noi, la esențial. La lucrurile importante și plăcerile simple care ne pot umple sufletul și mintea.
Dusă este și masca acelor compromisuri pe care am fost nevoiți și pe care am ales să le facem pentru a ne conforma și pentru a-i face mândri pe cei dragi nouă, uitând că mulțumirea lor trece prin profunda noastră fericire. Acesta este, cred și sper, un moment excelent pentru o privire sfredelitoare și lipsită de menajamente în oglindă. O răspântie numai bună pentru evaluarea cerebrală și onestă a direcției pe care o dăm vieții noastre.
Masca interesului pentru binele comun era deja subțiată și zdrențuită de ceva vreme de vântul rece al individualismului. Fragilitatea sa a devenit doar mai evidentă acum, în pandemie. Dacă vom dori acest lucru cu adevărat, ne va lua timp, efort și voință pentru a preschimba această mască în chip adevărat al societății românești.
Pentru unii, măștile au căzut în familie, acolo unde relațiile au fost testate și regândite, iar pierderea oamenilor dragi a lăsat goluri care nu pot fi umplute. Pentru alții, la muncă, unde s-au dat bătălii de supraviețuire, unde industrii s-au scufundat, în timp ce altele s-au înălțat amețitor. Pentru noi toți, măștile au căzut simbolic în întâlnirile cotidiene și fugitive din spațiile de uz comun. Au răbufnit, de sub straturile de pânză sau hârtie care ne filtrează respirația, multe dintre relele pe care - în alte circumstanțe - le-am fi ignorat: lipsa de educație, lipsa de respect și de compasiune. Ne-am văzut unii pe alții, fără a ne putea evita, așa cum suntem.
Dincolo de acest vals al măștilor, 2020 a fost - la fel de surprinzător - un an al călătoriilor de tot felul.
Era sfârșit de ianuarie și mă revăd, într-un hotel din centrul Pragăi, alături de fiul meu, privind la televizor știrea despre primul spital de campanie imens, construit la Wuhan. Peste zi, vagabondam prin orașul celor 100 de clopotnițe, invadat de zeci de mii de turiști de pe tot mapamondul.
Ca prin vis, era apoi septembrie și era Grecia. Cu locurile și cu oamenii știuți, ca o paranteză a normalității zâmbitoare și însorite. Testele, măștile, sticlele de dezinfectant și distanțarea socială nu mai păreau constrângeri, ci doar rituri de trecere acceptabile către o dimensiune temporară a libertății.
Apoi au fost călătoriile cunoașterii: muzeele virtuale din întreaga lume, spectacolele online de balet, noile stream-uri VOD (un bun exemplu este Izzy, canal cu seriale, filme artistice și documentare israeliene), articolele de pe BBC Future, grădina de legume pe care am dezvoltat-o cu ajutorul tutorialelor YouTube, excepționalele cursuri masterclass.com, reprizele de meditație pe care le-am reluat, fotografiile vechi puse în bună ordine, colajele de care m-am apucat și pe care am reușit să le termin, rețetele pe care le-am filmat și transcris pe blog, proiectul de expoziție digitală de grafică a fiului meu și, nu în ultimul rând, emisiunile de televiziune pregătite și realizate la distanță - una dintre ele cu peste 70 de artiști români, aflați în țară și în străinătate. Doamne, câte lucruri noi am făcut în 2020! Abia acum, când le așez în scris, le pot aprecia cum se cuvine.
Închei aceste rânduri în ajun de An Nou. Nu vreau să privesc prea mult în urmă. Lecțiile lui 2020 sunt bine învățate. Mă uit pe fereastră. E cenușiu și plouă mărunt, ca pentru a spăla toată frustrarea și durerea prin care am trecut. Îmi aduc aminte de senzațiile unei decolări cu avionul. De momentul în care aeronava traversează plafonul gros de nori. În cabină e aproape întuneric și tot ce vezi pe fereastră e aburul gri și dens, care îți accentuează claustrofobia. Apoi avionul străpunge norii și se înalță deasupra, în cer senin.
Un zbor cu o mașinărie pe care noi, oamenii, am inventat-o și am construit-o. Un vaccin. O speranță. Umanitatea în pragul unui moment în care, cu toate darurile pe care ni le-a făcut divinitatea, putem să depășim norii și să ne avântăm, din nou, spre lumină.
*
Așteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitație făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2020. (Redacția LiterNet)