16.01.2021
Partea drăguţă este că scriu acest text din camera în care m-am apucat de scris pentru prima oară. Şi a doua. Şi a treia. Şi atât. Nu e nicio parte nasoală în asta. Doar un mix de stări - un cocktail undeva între nostalgie şi panici legate de viitor, asezonat cu un mănunchi de întrebări proaspete, sfărâmate-n mână şi aruncate-n shaker. Se agită bine şi se dă talpă, ca să nu mai simţim nimic legat de prezent şi să trecem la treabă.

2020 a fost anul care m-a ţinut ocupată din ianuarie până-n decembrie. Fie că e vorba de treabă cu mintea, corpul sau sufletul (sau toate deodată), băiatul nostru pandemic preferat m-a ţinut în priză. De ce preferat? Vom vedea mai târziu.

Voi face o incursiune în 2020 în funcţie de arhiva mea de instagram stories, pentru că de ce nu?

Am spus că vom vedea mai târziu. Acum e mai târziu. Cred în mod real că aveam nevoie de o pauză. Da, a fost forţată. Da, ne-am rupt capul. Da, şi-au dat routerele burnout. Dar universul a urlat la noi să ne oprim şi să ne verificăm un pic în interior. Şi de aici începe...

Talpă! Hai!

Ianuarie

Am început anul confuză, iar în a doua săptămână aproape că mi-am rupt spatele. Ne pregăteam pentru un spectacol drag mie, Ava Show de Matei Lucaci-Grunberg, pe care îl jucam la POINT (best brunch e v e r 4 e v e r!). După ce m-am flexat un pic cam tare (literalmente) încercând să mut nişte decor, am ajuns să mă plimb cu ambulanţa, ceea ce a fost cel puţin interesant. Deşi râdeam isteric pe fond nervos şi făceam glume nepotrivite cu paramedicii, m-am simţit ca o prinţesă: am fost cărată cu targa, medicii mă mutau de pe un pat pe altul (nu pentru că eram nesimţită, ci pentru că nu puteam să mă mişc), asistentele îmi vorbeau frumos şi îmi greşeau constant genul, am râs, am plâns, am plecat cu lecţii de viaţă... Dar nu recomand. Deloc. Aveţi grijă de voi şi de corpurile voastre muncitoare!

Din acel moment, prietenii şi cunoscuţii m-au bombardat constant cu memuţe cu şi despre dureri lombare, fapt pentru care îi apreciez şi le mulţumesc. Chiar mi-au făcut recuperarea mai uşoară. A! Şi m-am întors în timp util de la spital, pentru spectacol.

Restul lunii m-am concentrat pe kineto, şcoală, am rupt un pat, mi-am vândut sufletul internetului şi m-am lăsat învăluită de dragostea pisicilor din casă.

Februarie

Am început luna afundată în muzică tristă. Asta n-a durat prea mult, pentru că începeau să se confirme artiştii mei preferaţi la festivalurile de muzică din vară, ceea ce mă făcea să visez cu ochii deschişi la cum mă voi consuma emoţional pe undeva prin centrul mulţimii, că mie-mi place să văd toată scena. În timp ce visam, mă plimbam pe la medici. După ce terminam cu medicii, continuam cu şcoala, pentru că mă pregăteam de disertaţie.

Eram foarte anxioasă în perioada aia, pentru că nu mă mulţumea tema pe care mi-o alesesem şi simţeam că lucrez în gol. Apoi simţeam cum se apropie vertiginos momentul în care voi dezamăgi pe toată lumea, inclusiv pe mine, cum Mihaela (n.a. Michailov) mă va da afară de la master (evident că nu ar fi făcut asta), cum mă voi întoarce la Botoşani o epavă şi voi fi nevoită să fac cumva să dispar de pe faţa pământului... Aşa că am decis să scriu despre reprezentarea anxietăţii în dramaturgia contemporană. Fă rai din ce ai! Sau fă rai din ce face sens pentru tine, pentru că altfel te autosabotezi, iar asta nu e neapărat distractiv.

Şi am început să mă simt vie din nou. Am mai jucat un Ava Show, am mai descoperit nişte muzică, apoi a urmat luna aia care a schimbat filmul pentru toată lumea.

Martie

Am început cu bucurie şi recunoştinţă pentru faptul că am fost una dintre cele cinci tinere talente menţionate de Harper's Bazaar în numărul din martie, alături de Ana Radu, Silvia Pavăl, Teodora Velescu şi Teona Galgoţiu. Patru femei superbe, care fac lucruri minunate în domeniile lor.

Am continuat luna plângându-mă pe internet despre lipsa de apă caldă. Pisici. Pisici. Muzică. Glume despre lockdown. Haha. Lockdown. Panică.

Am început un război pe internet împotriva persoanelor care îşi suflă nasul cu mâna pe stradă. Am fost extrem de violentă. Un story şi o postare pe Facebook. Mi-am crescut rata de glumaj şi pe luna martie...

După ce am fost amuzantă pe internet, am continuat să lucrez în paralel la disertaţie şi la primul proiect AFCN pe care l-am făcut vreodată: Hey, pisi!, un proiect de intervenţie culturală pe tema hărţuirii stradale.

Am participat la primele petreceri pe Zoom. Am aflat ce e Zoom. În ordinea asta. Apoi am avut cursuri pe acest Zoom, şi îmi rămâneau background-uri de la petreceri. De fapt nu, dar mi s-a părut că ar da, aşa, un extra taste, apropo de cât de ciudat şi dificil a fost să faci totul de acasă. Deşi, undeva în interior, sufleţelul meu introvertit se perpelea de plăcere.

Aprilie

Mi-am îndeplinit o dorinţă de câţiva ani de zile şi am văzut, în sfârşit, Îngropaţi-mă pe după plintă al lui Yuri Kordonski de la Bulandra. Online, evident. E un spectacol despre care am aflat de când eram în Atelierul de teatru. Cu toţii aveau o lumină-n ochi când povesteau despre el. Am înţeles de ce.

Şi apropo de Atelierul... Aprilie a fost luna în care s-a pornit a little drop of NOSTALGIA - spectacole vechi şi noi ale Atelierului de teatru au fost difuzate online şi au provocat diverse stări, emoţii, discuţii şi dor. Au adus un pic de căldură, deşi primăvara se instalase deja. Dar nu vorbesc despre aia de afară, ci despre cea care se deştepta timid în noi, haha.

Alături de Gabriela Harabagiu, am lucrat la un articol pentru site-ul revistei CUTRA, despre anxietate şi tulburări alimentare - extrem de personal şi sensibil. A reprezentat un pas înainte în conştientizarea unor demoni interiori şi exteriori. Nici bine n-am ajuns la jumătatea lunii şi deja ne aflam într-o călătorie iniţiatică în noi. Apasă nişte butoane - de citit cu candoare.

Revenind la Atelierul... Realitatea a început să doară când ne-am dat seama că nu ne mai putem bucura de AmFiTeatru. Şi că, cel mai probabil, nu ne mai puteam bucura de niciun festival. Mă uitam la seriale, vedeam mulţimi de oameni şi părea ceva din altă lume.

Mai

Am aflat că am luat primul proiect la AFCN. M-am bucurat şi m-am panicat, pentru că nu ştiam cum vom face tot ce ne-am propus. Plus că era amuzant să facem un proiect despre hărţuirea stradală, în condiţiile în care nu prea mai aveai voie pe stradă. Şi totuşi...

M-am bucurat de apa caldă... Am încercat să-mi conving pisicile să-mi scrie disertaţia... M-am enervat pe lume şi pe mine din diverse motive... Teme surprinzătoare, indiferent de abordare: tema educaţiei sexuale în şcoli, a educaţiei cu privire la identitatea de gen, apa caldă, rasismul, protestele anti-mască, faptul că se vorbeşte mult prea puţin despre sănătatea mentală, existenţa lapsusurilor, faptul că nu pot opri pisicile să se mai bage în farfurie sau că nu am copilărit cu Phoebe Waller-Bridge în acelaşi cartier... Cam în zona asta. În orice caz, terminam zilele cu un film de Miyazaki şi, cumva, se restabilea un echilibru.

S-a zărit un pic de lumină odată cu un proiect foarte tare, creat pentru liceenii pasionaţi de artă: Zoom Talks. Organizatorii invită foşti studenţi de la diverse universităţi de artă din ţară şi din străinătate pentru a purta un dialog deschis şi sincer despre ce înseamnă să faci ceea ce vrei să faci: cum dai la facultate, ce examene sunt şi cam ce te aşteaptă acolo - totul din interior şi pe limba puştilor, pentru că nu prea-ţi povesteşte nimeni lucrurile astea pe bune când eşti în liceu.

Amalia Vornicu a lansat un proiect pe Instagram, pe numele lui Ami Verses, în care dedică melodii ilustraţiilor - exact aşa cum scrie. De asemenea, promovează şi alţi artişti şi artiste foarte tari. De urmărit întru regăsirea melodiei preferate şi nu numai. Merge şi pe activarea unei zone sensibilo-indie-artsy-pleasemyeye-soothemysoul-like. O rezoluţie pentru 2021 e s-o am pe Ami pe perete (dar nu pe ea per se, că asta ar fi ciudat şi ilegal).

Iunie

Pe la începutul lunii mi-am adus aminte de concertul Florence + The Machine de la Electric Castle 2019, şi m-au apucat toate tristeţile pământului. Apoi am adoptat un pui de pisică. Apoi am fost invitată la conferinţele Zoom Talks (despre care am vorbit mai sus) şi m-am bucurat enorm de acea experienţă. Apoi am continuat să mă supăr pe rasism şi dezbaterile halucinante despre educaţia sexuală. Apoi am terminat şcoala, după vreo 17 ani de tăvăleală prin sistemul de învăţământ. Apoi am zăcut două zile într-un hamac.

Iulie

Luna iulie a debutat cu o întrebare care mă macină şi-n decembrie, chiar mai arzător: cum rezolvi problema ochelari + mască? Încă mă întreb, încă sufăr. M-am antrenat să recunosc oameni şi obiecte după formă.

Am început să spamez internetul cu pisica mea. Telefonul deja dădea pe-afară de poze, pozici, clipuri, clipuleţe, clipuşoare şi lungmetraje cu pisici. Apoi am mai salvat nişte pui. Apoi n-am dormit nişte nopţi. Parenting is hard.

În acelaşi timp am început să lucrez la primul meu spectacol audio, pentru Ideo Ideis, fapt ce m-a bucurat tare, tare, tare, mai ales pentru faptul că era un proiect în şi de familie.

August

La începutul lunii a avut loc premiera spectacolului audio Albina din capul meu de Roland Schimmelpfennig. A venit ca o nouă rază de speranţă într-o perioadă ciudată şi neguroasă. S-a simţit ca "acasă", chiar dacă nu am fost în Alexandria. Mă tot gândesc cu jind la un mic-dejun la Conciato...

După premieră, am început să ne pregătim pentru lansarea proiectului Hey, pisi!, dar lucrurile erau dificil de manageriat, pentru că situaţia se schimba de pe o zi pe alta.

În rest, spam cu pisici şi cu modurile în care urma să dizolvăm hărţuirea stradală pentru totdeauna.

Septembrie

Am lansat proiectul, deşi în continuare planurile noastre păreau să ne alunece printre degete. Această dinamică nu e necunoscută. 2020 a fost un improvise - adapt - overcome în loop pentru toată lumea, mai ales pentru oamenii care fac artă într-o formă sau alta, deoarece a fost extrem de dificil să faci orice. Cu atât mai mult în cazul celor care performează cu public live. Fă rai din ce ai, they said. Şi am făcut.

Am adunat adolescenţi şi adolescente din toată ţara şi am întors fenomenul hărţuirii stradale pe toate părţile, în online, prin dezbatere şi artă. Am săpat adânc în noi, în educaţia noastră, am adus în lumină experienţe personale, am făcut pace cu durerea şi am adus la suprafaţă lecţia. Ne-am educat, ne-am pregătit şi am dat mai departe ce am învăţat. A fost un proces incredibil care s-a întins (şi se întinde) pe o perioadă de câteva luni. Drumul e lung, dar nu e obositor dacă o iei pas cu pas. (Mulţumim, Michael Ende, pentru această povaţă! - n.a. din "Momo sau strania poveste a hoţilor de timp şi a copilului care le-a înapoiat oamenilor timpul furat")

Am avut alături de noi o serie de invitate minunate, alături de care am desfăcut pe bucăţi ce înseamnă violenţa de gen şi hărţuirea stradală, cauze, efecte şi modalităţi de combatere activă. Este vorba despre Andreea Rusu şi Elena Samoilă, de la Centrul FILIA, Oana Bîzgan (fostă deputată independentă, care a modificat legea hărţuirii stradale în aşa fel încât să aibă un sens) şi Simona-Maria Chirciu (singura cercetătoare a acestui fenomen din România, care a publicat de curând lucrarea ei de doctorat pe această temă). Mai multe detalii despre proiect, pe paginile de Facebook şi Instagram, unde veţi găsi, de asemenea, tips and tricks pentru victime şi martori.

Octombrie

Am continuat acţiunile pentru Hey, pisi! şi astfel am avut onoarea şi bucuria să îi cunosc pe Dana şi Răzvan de la Pătratul Roşu, primul podcast despre educaţie sexuală din România. Acolo am discutat despre proiect şi despre fenomen în sine, alături de Simona (n. a. Chirciu). Am reluat o parte din discuţia pe care am purtat-o cu participanţii în septembrie şi am pus pe masă diverse mituri pe care le-am demontat meticulos.

La final de lună, chiar de Halloween, Lucian Brad a lansat, la OMG Publishing, Un om mai important decât oamenii. OMG publică poete şi poeţi noi / tineri / you name it, care-ţi fac sufletul să tremure de bucurie şi entuziasm. Volumul încheie cu stil colecţia Toamnă-Iarnă 2020. Final de an poetic, pe introspecţie şi luptă dulce intrinsecă - check!

Eu am continuat să postez cu şi despre pisici, am înregistrat, am organizat workshop-uri, am ascultat muzică dătătoare de speranţă, iar spre finalul lunii, am făcut o excursie frumoasă la Sibiu...

Noiembrie

... pentru că la început de noiembrie a ieşit un spectacol-lectură pentru copii şi adolescenţi: 4YEO For Your Eyes Only de Esther Rölz, la Teatrul Gong din Sibiu, unde am lucrat într-un timp record cu o super-echipă. Spectacolul a făcut parte din proiectul 365 de zile în Germania. Teatru nou pentru copii şi adolescenţi, iniţiat de Asociaţia ARPAS, cu spaţii partenere: Teatrul Gong şi Centrul de Teatru Educaţional Replika.

Întoarsă-n Bucureşti, am urcat, literalmente, expoziţia Hey, pisi! pe gardul Muzeului Municipiului Bucureşti, la Palatul Suţu. În urma acestui parteneriat simpatic, bucureştenii au putut urmări lucrările pe tema hărţuirii stradale realizate de 10 adolescente şi adolescenţi din ţară, care şi-au pus instrumentul de creaţie pe hârtie / tabletă întru exprimarea dorinţelor şi doleanţelor cu privire la acest fenomen. Expoziţia poate fi găsită acum pe pagina de Instagram a proiectului.

Apoi, unul din textele mele, Claustrofobie, a ieşit în lume prin intermediul unei lecturi din cadrul proiectului Prezent! Microstagiune de Teatru Independent la Slobozia, organizat de Asociaţia inCAP.

Am mai avut nişte filmări, am spamat cu pisici, am spamat cu ilustratori şi cu memuţe despre mental health, mi-am petrecut ziua de naştere cu tristeţe, dar şi cu bucurie, mi-am dat seama de multe lucruri despre mine şi despre lume, am descoperit dulciuri noi şi am făcut primul meu decont. O lună plină, în care am mai îmbătrânit un an, iar spre final mi-am pus întrebări d-astea grele, despre iubire şi existenţă. Şi m-am şi izolat, ca să fie totul frumos şi să am mai mult timp de stat cu gândurile mele. O călătorie pe cinste, doar că nu mi-a vorbit nicio domnişoară cu voce frumoasă înainte, să mă roage să-mi pun centura. A, şi foarte important! Mi-am luat şi eu tricou LIDL, că atâta am mai găsit...

Decembrie

De Ziua României am ajuns acasă la ora 23:06 - wow, a fost intens!

Apoi, la câteva zile după, a ieşit la lumină (deşi nu e neapărat de văzut) un proiect la care coc de ceva timp, alături de nişte oameni mult prea cool pentru 2020. Este vorba despre Teatrul Improbabil, primul teatru sonor independent din România. Pentru că dragostea nu mai trece prin stomac - asta e overrated şi uşor periculos pe vreme de pandemie. Trebuie să (re)înveţi să asculţi. Aşa că mai bine pui o pereche de căşti şi te laşi fermecat de ce poate face un spectacol de genul ăsta. Se lasă cu fluturaşi, piele de găină şi din astea. Pe testatelea! Deviza este "Ascultă. Acum eşti la teatru." Şi cu asta am spus cam tot.

În rest, mai lucrez la proiecte despre care voi vorbi la momentul potrivit, mă uit la seriale - am terminat de curând ultimul sezon din Big Mouth, pe Netflix, care este e x t r a o r d i n a r! Am descoperit o reţetă fenomenală de smoothie cu banană şi unt de arahide, m-am bucurat de piesa pe care Greetings Sugar a scos-o cu Ana-Maria Guran, am ascultat prima premieră a Teatrului Improbabil - am plâns la amândouă, am stat şi stau cu pisica şi acum. În momentul ăsta ea stă pe pieptul meu, în camera în care m-am apucat pentru prima oară de scris.


M-am îndrăgostit de 2020. Am vrut să-l salvez pe 2020. N-am înţeles nimic din 2020, dar mi-a dat multe de gândit.

Talpă până-n 2021! Hai!

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus