17.01.2021

La începutul anului 2020 aşteptam să fiu chemată la repetiţii, cum mi s-a promis, să semnez un contract şi să mă apuc de treabă. Tot prin acea perioadă terminam de tradus o piesă de teatru, Fleabag, de care mă îndrăgostisem. Mă bazez pe 2021 să fac cumva s-o şterg de praf şi s-o scot la lumină. Semnam un contract de muncă la o corporaţie şi aveam să-mi dau demisia după două zile. Şi ca să fiu sigură că am făcut tot posibilul să mă angajez, îmi ziceam să încerc din nou la o cafenea, că doar am experienţă, dar m-au lăsat nervii din prima zi şi am refuzat. Uăf!

- O să găsim un loc nou pentru spectacolul pe care îl jucăm. Patronul ne-a tras clapa, dar asta e, aşa e în independent. Proiectul ăsta nou de Teatru Ziar îl punem acum pe hold, până se hotărăşte Guvernul ce-o să facem. De ce se panichează toată lumea?

Spectacolul independent despre care era vorba mai sus se numeşte Femeie, stai o secundă, construit alături de colegii Mihaela Mardare, Robert Ciupitu, Mona Constantinescu şi Liana Ionaşcu, cu un real ajutor din partea Marilenei Adam, Danei Petre şi a lui Stefan Hotnog. Un spectacol construit de la zero, cu multă muncă şi devotament, cu public generos în fiecare seară şi la care am avut mereu sentimentul că uite, facem ceva ce ne aparţine pe deplin.

Am plecat din Bucureşti la începutul lunii martie 2020, cu câteva zile înainte să se anunţe starea de urgenţă, pentru că nu mai aveam niciun motiv să rămân. Doar fugă, remuşcări şi anulări. Urma să revin peste două luni, să-mi iau lucrurile din apartamentul în care am stat aproape doi ani.

Când am ajuns acasă, în Dâmboviţa, îmi propusesem să mă înscriu la o rezidenţă artistică, Fresh Start. La cei de la Reactor, ca să fiu mai precisă. Câteva zile mi le-am petrecut completând aplicaţia, mi-am scris nevoile şi aspiraţiile, am trimis-o şi am aşteptat.

Tot cei de la Reactor aveau şi o altă rezidenţă, Drama 5 - rezidenţă de scriere dramatică. Eram încă în Bucureşti când începusem să scriu la ceva ce, în urma acestei rezidenţe, ar fi devenit o minunată (cred) piesă de teatru. Ajunsă acasă şi recitind ce am scris, mi s-a părut o cauză pierdută. Rareori mi se întâmplă să-mi placă ce scriu pentru că am tendinţa să judec tot ce am scris.

Începusem, deci, să-mi pun mai mult speranţa în cealaltă rezidenţă.

Proprietarul apartamentului, un pensionar antipatic la început, dar care mai apoi mi-a câştigat încrederea şi invers, mă anunţase că:
- Având în vedere această perioadă, o să amânăm plata chiriei până când vom reveni la normal.
Mi s-a uşurat sufletul cel puţin pe jumătate şi dacă n-ar fi fost starea de urgenţă şi COVID-ul, aş fi mers să-l îmbrăţişez.

Grădina era uscată. Dimineţile mi le petreceam sub foişor, bând cafea şi udând florile. Mă gândeam la mamaie şi la ce mi-ar mai fi povestit de prin sat, cine cu cine s-a mai luat, cine s-a mai dus, al cui e cutărescu şi ce a făcut. Sau să-mi povestească despre viaţa ei, aşa cum obişnuia s-o facă când veneau în vizită rudele de la Bucureşti. Să revin acasă şi să stau luni bune, fără s-o văd, m-a deprimat. Aveam să o aduc tot mai des în discuţiile cu prietenii, ceea ce mi se părea dubios, dar asta e, ce să-i faci. Poate aşa funcţionează oamenii.
- O să fie un an secetos. Dar parcă n-a fost niciodată atât de uscat pe aici. La naiba.

M-au contactat cei de la Reactor să-mi zică că am fost aleasă pentru interviu şi să stabilim o dată. Am prins curaj şi am început să cred că n-o să stau pe capul alor mei în vară.
- Or să vadă şi ei că în pandemia asta n-am rămas în pom.

În ziua interviului se ia curentul pe strada unde locuiesc. Mă duc la o rudă să mă ajute cu puţin curent. Îi explic de rezidenţă, de conceptul teatrului devised şi îmi dă să beau o tărie.

Am descărcat pentru prima dată aplicaţia Zoom, am accesat link-ul şi am aşteptat. Am cunoscut-o pe Petro Ionescu şi am început să vorbim. Ea îmi zicea ce se întâmplă prin Cluj şi eu îi ziceam ce se mai întâmplă prin Bucureşti, în caz că nu ştia.

Întâlnirea a fost drăguţă şi încurajatoare, dar la finalul ei am simţit că n-am zis tot ce ar fi trebuit să zic ca să mă aleagă.
- Cum a fost, a fost bine? Ce ţi-au zis?

Cât timp am fost în starea de urgenţă şi în starea de alertă am participat la casting-uri online. Au fost nişte iniţiative bune, uneori chiar salvatoare. Am simţit pentru prima oară că oamenii teatrului se ajută între ei.

Stând atâta timp în casă, îmi căutam monoloage, le lucram şi ajungeam la finalul săptămânii cu două self tape-uri bune.

Apoi a apărut fenomenul Content Creator Boom. Construiam împreună cu colegii mei momente izvorâte din frământare şi plictiseală, după care le montam şi le urcam pe Facebook, lângă celelalte frământări şi plictiseli ale oamenilor. Da, am luat parte la acest fenomen, şi, hai, să fim serioşi, cine n-a făcut-o?

Pe atunci vorbeam cu un amic vechi via Messenger. Îi ziceam de planurile mele, el îmi zicea de ale lui. Ce m-a surprins cel mai tare era că rupea bălăriile din curte. Voiam să-l vizitez cât mai repede.

Stăteam de două luni într-un singur loc şi nu mai aveam stare. Vedeam un prilej de întâlnire şi plimbare în orice discuţie pe care o aveam cu oamenii şi orice îmi ziceau mi se părea fascinant.

N-am fost aleasă pentru rezidenţă. Am fost încurajată printr-un mail să revin anul următor. Aş fi încurajat la fel lumea respinsă. Două zile într-o corporaţie şi e de-ajuns să-ţi pierzi speranţa în umanitate. Am ales până la urmă să învinovăţesc un păhărel mic de tărie.

Nu trece mult timp şi aflu că proiectul Ilincăi Prisăcariu, la care am fost invitată să fac parte, primeşte finanţare de la AFCN. De Ilinca nu mai am ce să zic pentru că toată lumea o ştie pe Ilinca, cine e, ce face şi cât de mult bine face.

Este vorba de Hey, pisi, un proiect de intervenţie culturală pe tema hărţuirii stradale, care reuşeşte în continuare să aibă un impact puternic în rândul adolescenţilor şi care se bucură de susţinerea multor oameni.

Mă bucur că făcând voluntariat în Teatru Social am atras atenţia. Mi-a oferit nişte experienţe unice şi îndemn pe toată lumea să participe la genul ăsta de lucru.
- Ce face, mă, Ane acolo? Cum îi zice? Teatru juridic?

Între timp aflam de artişti de care nu ştiam, mă uitam la spectacole de teatru, şi din ţară, şi din afară, descopeream că melodia lui John Lennon - Beautiful Boy - are un efect calmant asupra sănătăţii mele mintale, mă uitam la filme vechi, citeam, aveam insomnii şi anxietatea sporea.

Mă certasem de două ori cu mama pentru că nu mai ştiam nimic una de cealaltă. În pandemie am făcut eforturi uriaşe să ne cunoaştem din nou.
Începusem să meditez în grădină. Stăteam tot timpul cu pisicile mele şi făceam my day-uri cu ele.
Citeam pentru că mă calma. Lumea se agita prin curte, eu mai dădeam comandă de nişte cărţi.

Din februarie am început să fiu vegetariană. Când am ajuns acasă, treaba asta a deschis multe discuţii inutile. Ai mei nu înţelegeau schimbarea şi mă întrebau în repetate rânduri dacă nu vreau să mănânc măcar un crenvurst.

Când nu mai eram bună de nimic, apărea o femeie blândă, cu părul lung şi negru care mă îmbrăţişa şi îmi zicea că azi am făcut o treabă bună. Stătea cu mine până adormeam.
Cred că asta a fost una dintre încercările mele de-a-mi potoli anxietatea în perioada de lockdown, această prezenţă maternă scornită de imaginaţia mea, care de fapt eram eu, doar că mult mai mişto.

Ploua mult şi frumos la mine în grădină.
Stăteam în foişor, citeam din Zenobia şi mă oprisem să ascult tunetele. Începuse să plouă şi pica gheaţă din cer. Pisica venise lângă mine, la fel şi câinele.
Florile din grădină erau acum colorate şi miroseau foarte frumos.
Mângâiam tot ce găseam, pisică, boboc de floare, melc ieşit la plimbare, o rază de soare.

După ce restricţiile s-au domolit, am plecat spre Bucureşti. Pregăteam demersurile pentru înfiinţarea unui ONG cultural, împreună cu Alina Pietrăreanu, Ruxandra Marinescu şi George Ciucă. Aveam în plan acest lucru dinainte să înceapă pandemia, aşa că virusul n-avea cum să ne stea în cale. Aveam inima în gât de emoţii. Nu cred că eram singura care simţea asta.

Eram în Bucureşti de câteva zile, iar la un moment dat primesc un telefon de la ai mei:
- Avem Covid.

Pe scurt: era pandemie, rămăsesem în oraş pe perioadă nedeterminată, cu trei haine, înfiinţam o asociaţie culturală şi mă preocupa şi viaţa amoroasă.

Alinei i s-a făcut milă de mine, m-a adăpostit la ea acasă şi m-a poreclit aciuata. Ea şi prietenul ei îmi dădeau să mănânc şi mă scoteau la plimbare. Se obişnuiseră cu mine, eu mă obişnuisem cu ei. Îmi mai ziceau de lumea scriitorilor, eu mai dădeam din cap şi le ziceam că înţeleg.

Pe durata verii ne-am strâns câţiva oameni să lucrăm la ceva foarte special. Sperăm să iasă în primăvara lui 2021 şi să stârnească interesul oamenilor. Lucrul la acest proiect a fost o adevărată provocare şi continuă să fie. Suntem nerăbdători să-i dăm drumul şi să vedem ce reacţii stârneşte.

În rest, am vizitat natura din Bucureşti. Delta Văcăreşti a fost descoperirea verii, am descoperit împrejurimi şi de cele mai multe ori eram într-un film mişto, chiar dacă aveam un virus prin preajmă.

Tot căutând modalităţi de a crea şi de a ne exprima, am construit un atelier în aer liber, pe Insula Lacul Morii. Un atelier despre apropieri în anul pandemic 2020, pe care l-am numit Motion and Emotion in The Pandemic Ocean.

Mâncam pe ici pe colo, dormeam pe ici pe colo, mă plimbam pe ici pe colo, nu ştiam ce-mi rezervă ziua de mâine, dar eu făceam treabă. Eram bondarul din grădina mea. Aveam senzaţia că în jurul meu se prăbuşeşte totul, că nu mai găseşte nimeni niciun sens, dar eu eram la adăpost, departe de orice pericol.

Am ajuns şi la mare, de două ori chiar, undeva la graniţa dintre România şi Bulgaria.
Am trăit parcă într-un vis. Dormeam în cort, admiram Calea Lactee, beam bere, mă tăvăleam în nisip şi căutam melci.

Într-o zi am văzut un băieţel care se juca în nisip. Îi cădea părul pe faţă şi era mereu trist. La un moment dat am intrat în apă şi i-am făcut semn să vină cu mine. El dădea cu băţu-n stâncile din apropiere şi se făcea că avea lucruri mai importante de făcut. Mă bălăceam şi mă bucuram de soare, când un val m-a luat pe sus şi m-a dus în larg. Am strigat după băieţel să vină să mă ia de-acolo. El stătea pe vine şi se uita la mine, nu voia să se lase păcălit. Înghiţeam apă şi nu mă mai puteam ţine la suprafaţă. Am căutat ceva vreme scoici pe fundul mării până când am ajuns din nou la mal, trasă de acest băieţel.

Ai mei şi-au făcut testul a treia oară şi într-un final le-a ieşit negativ. Nu s-au internat, dar nici bine nu le-a fost. Acum sunt convinşi că virusul covidnaintin există. Au lăsat poveştile cu oculta mondială deoparte şi-au început să fie nişte cetăţeni responsabili. Mă bucur pentru ei, îi vreau sănătoşi în continuare.

Îndemn pe toată lumea să lase oculta mondială în pace şi să fie responsabilă.
N-am crezut în virusul ăsta. Credeam că e o scorneală.

Căutam chirie şi în acelaşi timp lucram la proiectul de Teatru Ziar, amânat la începutul lui martie.

Am scos un spectacol, Cabaretul Banana, împreună cu Ruxandra Simion, Alina Tofan şi Răzvan Omotă, în cadrul unui proiect al asociaţiei ArtFusion, pe tema violenţei de gen. Spectacolul am reuşit să-l montăm la Manasia Hub şi la Roaba de Cultură. Însă, din cauza înrăutăţirii vremii dar şi din cauza restricţilor impuse de Guvern, am jucat din păcate doar două reprezentaţii.

Continuam să batem la uşile instituţiilor ca să ne facem ONG-ul cultural. Ni se dădeau multe informaţii, dar prea puţine care să ne ajute. Înfiinţarea unei asociaţii începea să semene a cursă cu obstacole. Trebuia să ai nervii tari.

Am găsit o garsonieră, mi-am luat lucrurile de la ţară, mi le-am pus în cutii colorate şi m-am mutat din nou în Bucureşti.

Am început un al doilea proiect de Teatru Ziar, pe tema diversităţii, doar că de data asta în calitate de facilitator.

Din cauza numărului uriaş de îmbolnăviri, ne-am luat măsuri în plus de precauţie. Lucram uşor crispaţi, purtând măşti tot timpul, dar am reuşit să scoatem spectacolul Smardoaicele şi să-l prezentăm elevilor din şcoli, via Google Meet. Am tras linie la final şi am concluzionat că am ieşit încă o dată câştigaţi. A fost un sentiment plăcut.

În ciuda evenimentelor, anul s-a terminat cu bine. Sunt fondatoarea asociaţiei culturale Şangri-La Artistic Ground, cu acte în regulă. Am învins birocraţia.

Am început să lucrăm la proiecte şi să ne punem ideile pe hârtie. Un proiect pe care îl avem acum în desfăşurare se numeşte CASĂ. El urmăreşte relaţia omului cu casa din perioada pandemică şi invită la o cercetare artistică în acest scop. În acelaşi timp construim ateliere de actorie şi de scriere creativă pentru cei care vor să calce pragul sediului nostru de pe Str. Olari, Nr. 9. Intrăm în contact cu multă lume şi treaba asta ne bucură şi ne copleşeşte în aceeaşi măsură. Deci, da, ne construim treptat acel laborator de artă la care am visat din primăvară.

Mă bucură foarte tare că am luat iniţiativă şi ne-am găsit un drum comun, care se anunţă să fie împânzit de birocraţie, tot ce urâm mai mult în această existenţă, dar este singura perspectivă pe care o avem şi singura care ne oferă şansa să vedem luminiţa aia de la capătul tunelului.

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus