Povestea lui pare să fi fost elaborată pe coordonatele unui scenariu pe care înainte (când scriu asta, înadins cu semne cursive, mă simt ca un personaj din Zâtul Tatianei Tolstaia[i]) cred că oricine l-ar fi considerat, dacă nu de-a dreptul SF de prost gust, atunci măcar neverosimil. A fost un an în care statistica a avut un sumbru fel de a fi vie și concretă, un an în care frica s-a răspândit mai contagios și mai dramatic decât nenorocitul și minusculul de virus.
Un an greu. Nici acum întru totul deslușit. Un an tragic. Dar în interstițiile dintre tragediile cotidiene s-a strecurat și mult bine. Iar binele ocupă tot spațiul pe care îl are la dispoziție. Ba chiar îl lărgește, îi schimbă calitatea, îl conotează diferit.
Pentru mine, 2020 a venit cu mult bine și mi se pare că abia acum, când îl aștern în scris, îl conștientizez pe deplin. În sprijinul meu și dând frâu liber unui viciu profesional, voi structura binele lui 2020 pe teme. Pe de altă parte, dând frâu liber și gustului din clipa asta, am de gând să așez aceste teme într-o totală dezordine.
Somnul. Încep cu aspectul poate cel mai frivol, dar esențial (2020 a fost oricum un an al absurdului, așa că dacă i se pare cuiva că în ultima mea frază s-a strecurat un nonsens, vin și eu și zic: ce mai contează încă unul?!).
Dacă aș fi tras linia acum un an pe vremea asta, aș fi putut spune că 2019 a fost un an bun, în sensul în care e înțeles de obicei un an bun. Mi-am luat un apartament, l-am amenajat după cum mi-a venit mie, am fost promovată la locul de muncă, am călătorit prin țări străine, am tradus o carte dragă și am tras sforile pentru un turneu al autorului (și) în România... Dar toate aceste realizări (ah, ce nu-mi place cuvântul!) au venit la pachet cu un uriaș deficit de somn. Pentru că dacă din 24 scazi mult, nu mai rămâi cu mare lucru. Pur și simplu nu merge. Apartamentul a însemnat, în prima jumătate a lui 2019, stres cu agenta imobiliară și cu dezvoltatorul, stres cu banca și cu notarul, hârțogăraie, faceri și desfaceri, bani dați în stânga și în dreapta, zbatere, alergătură. Mai ales alergătură.
Apoi, în a doua jumătate, a însemnat găsit și diriguit meșteri de una singură, stat pe șantierul viitorului cuib și mai ales stat după curierii care livrau pat, saltea, canapea, frigider, mașină de spălat etc. etc. etc. când și cum le venea lor. S-a întâmplat să străbat Bucureștiul și de mai multe ori într-o zi, încercând să pun măcar un pic de ordine în mișcarea browniană a lucrurilor de pe lista cu "de făcut". Concomitent, munceam din greu. Scriam mai sus ceva despre o promovare - ei bine, asta a însemnat să învăț o meserie nouă, cu toate poticnelile, chixurile și orele peste program pe care le presupune învățarea unei meserii.
Și a venit 2020. Și ne-a adus o autoizolare de proporții. Dacă nu ne-o aducea - o spun adesea - intram sigur în spital. În 2020 am redescoperit diminețile în care amâni de trei ori alarma telefonului fără nici cel mai vag sentiment de vinovăție. În care te trezești într-o zi de muncă și zici: "Ia uite, iar e 10:00. Ups!" - după care, înainte să deschizi mailul, savurezi în liniște cafeaua. Am redescoperit și după-amiezile (rare, e drept) în care dacă simți cumva că te scurgi pe tastatură, pur și simplu închizi tot și te duci să te culci o oră. Apoi continui. Și am mai redescoperit și serile în care poți să citești pe săturate, până după miezul nopții (chiar acum, Jón Kalman Stefánsson - de o nesfârșită poezie, poezia ghețurilor[ii]). Fiindcă doar rareori ai ședință a doua zi de dimineață. Și oricum, dacă ai, e programată la 11:00.
Traficul. Dacă scenariul lui 2020 ne-ar fi părut mai an unul neverosimil ori de prost gust, acum neverosimile și de prost gust mi se par drumurile cu STB-ul și metroul în care aproape fiecare bucățică de corp ni se atingea de corpurile de lângă, în care ne simțeam formele și răsuflarea, parfumurile dimineața și mirosurile seara, în care răbdam durerea de picioare din autobuz fără să crâcnesc, pentru că niciun scaun nu era liber, în care pe arterele mari din București se înainta bară la bară, în miasmă de praf și țevi de eșapament. E adevărat, lucrez de acasă și nu circul la ore de vârf - poate că și acum e la fel pe alocuri. Însă în ceea ce mă privește, în 2020 nu numai că am avut unde să mă așez în autobuz și în metrou, dar de cele mai multe ori mi-am și ales locul. Și am întins picioarele. Dacă nu ajungeam la ora promisă unde trebuia, nu traficul era motivul. Și parcă nici nu am mai auzit atâtea înjurături - sau, în orice caz, au fost din alte motive miticești ori omenești și nu s-au mai împletit cu claxoanele la fel de mult ca înainte. Nici nu am mai simțit atâtea parfumuri, atâtea mirosuri. Nici forme.
Călătoriile. Ei bine, anul acesta mi-am pus pofta-n cui de țări străine. Însă îmi aduc aminte de o discuție cu un coleg, din vară, când încercam să îl conving să vină la o mică petrecere de ziua mea, iar el mă refuza pe motiv că ar trebui să ia Uberul și îi e teamă. Replica mea a fost: "Dragule, anul ăsta numai cu submarinul n-am călătorit și uite-mă, teafără și nevătămată!" Și, pentru un an pandemic, chiar am călătorit! De colo-colo, pe la neamuri și prieteni, întruna. La Cluj, la TIFF, am plecat cu avionul și m-am întors cu trenul de noapte (și ce să vezi?! - am stat mai distanțați în al doilea decât în primul, ha!). Mi-am tras nasul la Babyteeth sub cerul liber și mi-am pus sinapsele la metadansuri încercând să depliez straturile din The Cloud in Her Room. Am urmărit cu sufletul la gură Les Traducteurs în Piața Unirii și suspansul a fost atât de mare, încât la final am descoperit că îmi înghețaseră globii oculari (datorită micilor inside jokes editoriale bine dozate, savoarea și adrenalina filmului sunt mult mai intense pentru oricine lucrează în industria cărții). Și, apropo: chiar dacă am urmărit cu simpatie maximă momentul lui Cristi Puiu de la avanpremiera Malmkrog-ului (personajul meu preferat din toată literatura citită rămâne copilul din Hainele cele noi ale împăratului - chiar cred că avem nevoie, în viața publică, de astfel de copii, care să ne mai amintească din când în când că împăratul e gol), eu (în rând cu toată lumea prezentă) am purtat mască pe toată durata proiecțiilor. Pentru că Doamne, ce mai apără de frig! În Deltă a fost cald, așa că n-am mai avut nevoie de mască - în lungile plimbări matinale pe plaja din Sfântu Gheorghe eram singurul om pe o rază de câțiva kilometri. Nisipul de sub tălpi era când fierbinte, când umed și răcoros, aerul era sărat și marea scânteia orbitor în binoclu, pelicanii planau deasupra ei cu tot cerul povară pe aripi sau pluteau în larg, cormoranii zburau deasupra valurilor blânde în salbe de o coregrafie milenară, vacile rumegau în legea lor. În lumea aceea simplă și sălbatică am uitat de pandemie. Pur și simplu nu era loc pentru ea.
Statul cu părinții. 2020 a fost anul în care Alzheimerul lui tata a intrat în linie dreaptă spre faza terminală. Galopant. Implacabil. Dacă nu ar fi fost 2020 cu pandemia, starea de urgență și lucratul de acasă, nu aș mai fi putut să mă mut temporar la Câmpina și să îl țin de mână pe tata de-a lungul săptămânilor în care s-a preschimbat, vizibil, din ultimele rudimente ale lui însuși în doar umbra, în carcasa persoanei care a fost. Nu aș mai fi văzut-o nici pe mama cum se împuținează și devine aproape străvezie îngrijindu-l - epuizată, însă cu chipul răspândind lumină. Dacă mă va întreba cineva vreodată ce înseamnă devotamentul, am să îi vorbesc despre mama. Cât despre tata... e ceva timp de când nu mă mai recunoaște, în sensul că nu cred că mai știe că eu sunt Anca, fiica lui. Însă rămân pentru el o prezență plăcută - de pildă, (rareori) atunci când îi citesc. Tata nu mai deslușește demult frazele complexe și are dificultăți să înțeleagă până și mesajele cele mai simple. Dar când i-am citit fragmentul în care Viktor Frankl, eliberat după anii de lagăr, se cufundă în splendoarea unui câmp înflorit, tremuratul permanent din mâna dreaptă a lui tata a încetat și el mi-a spus în șoaptă, încețoșat: "Ce frumos!" Un moment demn de titlul cărții[iii], chiar dacă din lagărul lui, tata nu se va mai elibera decât în clipa morții. Așa cum a ajuns - ca o umbră, ca o părere -, atunci când e îmbrățișat, sărutat pe frunte, strâns de mână, când i se vorbește frumos sau când i se citește, tata spune stins: "Mulțumesc!" Dacă mă va întreba cineva vreodată ce înseamnă recunoștința, s-ar putea să îi vorbesc despre tata. Iar dacă nu ar fi fost 2020 cu pandemia lui cu tot, nu aș mai fi avut parte de acest ultim timp alături de ce a mai rămas din tata, nu l-aș mai fi strâns de mână și nu l-aș mai fi îmbrățișat de atâtea ori, nu i-aș mai fi citit și nu aș mai fi auzit de atâtea ori de la el: "Mulțumesc!" Și, ca ultim escapism, nu aș fi descoperit ce timp consistent pot petrece cu mama și cât putem să râdem împreună urmărind telenovele sud-americane și turcești. (Scriam cumva mai sus că somnul a fost partea frivolă a lui 2020?! Ei bine...) După acest dezmăț infam și joc de-a râsu'-plânsu', ce pot spune cu încredințare e că analiza lor din punct de vedere antropologic, naratologic, cinematografic și dramatic e un sport al minții de-a dreptul revigorant.
Reîndrăgostirea de orașul copilăriei și adolescenței. Când să mai fi avut eu ocazia să iau Câmpina la pas și să îi descopăr străzile și culorile cerului?! Să trec în primăvară pe lângă un cireș înflorit pentru ca apoi, toamna, să îl salut ca pe un prieten vechi și să îi spun în gând: "Ți-ai dat roadele anului și-acum îți scuturi frunzele, dar uite ce frumos ești încă!" Când să mai fi descoperit eu că în afară de blocurile de pe bulevardul principal, Câmpina e un oraș de case povestitoare și de vile interbelice bățoase, care ascund prin spatele lor curți și grădini nebănuite de la stradă? Când? În anii de liceu, când eram prea aiurită, mult prea olimpică și mai tot timpul îndrăgostită?! Când, dacă nu într-o pandemie, întâmplată spre vârsta cuminte a coacerii încă tinere?
Statul acasă. Îmi aduc aminte că în 2019, când noul apartament era încă în șantier și eu eram deja epuizată, mă uitam la pereții în al căror glet neuscat se ghicea deja dichisul viitor, promis de marea desfășurare de forțe, și mă gândeam: "Dar, Doamne, toate astea pentru ce?! Pentru o oră de grabă matinală și pentru încă două ore de seară, în care o să ajung între pereții ăștia stoarsă de oboseală?! Pentru sâmbete în care spațiul numit convențional "acasă" și plătit în rate lunare o să strige după mop și eu o să i-l dau, însă ca pe o corvoadă?!" Și uite că a venit 2020, cu pandemia și cu lucratul de acasă. În săptămânile pe care nu le-am petrecut la Câmpina, spațiul noului apartament, care la început se încăpățâna să rămână neutru în pofida tuturor bibilelilor cu idei furate din cuibul cochet al lui Amélie, a devenit loc. A încetat puțin câte puțin să mai răsune a gol. S-a îmblânzit. A luat forma mea și a devenit, încet-încet, acasă. Acum mi-ar fi greu să mă despart de violaceul și trandafiriul cerului în apusurile de vară spintecate de salbe de păsări, privite de pe pervaz, cu un pahar de vin alb și rece în mână, cu vreun vinil susurându-mi jazzuliu în urechi. Și nici cu mopul nu dau prea des.
Anul prieteniei. De la rândurile despre apartament, gândul mi-a sărit la sufrageria mea cu pereții verde-închis, care pe timp de pandemie a devenit un fel de ceainărie pentru prieteni. S-au perindat prin ea mulți: unii mai vechi, alții mai noi, iar alții - pe care nici nu știam că îi am. Nu ne-am făcut teste Covid înainte să ne vedem și nu am purtat mască. Ne-am spălat pe mâini, ne-am "linciurit" cu dezinfectant (cuvântul e de la mama și mi se pare savuros de plastic și vocalic!) și ne-am îmbrățișat la greu. Am stat la vinuri peste vinuri, quiche-uri, povești și destăinuiri. Și unul nu s-a infectat - uite-așa!
Iar de la rândurile despre Câmpina, gândul mi-a sărit la prieteniile și mai vechi, pe care în pandemie am avut timp să le scot din nou la lumină. De pildă, pe la spartul verii mi-am revăzut după mulți ani cea mai bună prietenă din gimnaziu și ne-am redescoperit, cu uriașă bucurie și mare mirare, aceleași - doar că într-o variantă mai înflorită, cumva mai bună, mai împlinită. Am depănat amintiri care pe la 11-12 ani erau proiecții ("Cine-o să se mărite prima?" Pe atunci râdea de mine că eu, nu știu de ce i se părea că am stofă. Ha, uite că se mărită ea! La vară.). Și tot cam pe vremea aceea am ieșit la o plimbare pe străduțe cu educatoarea mea și totodată cea care mi-a fost profesoară de engleză timp de 13 ani. Ea m-a învățat prima poezie în engleză (A glass of milk, / A slice of bread, / Then goodnight / We must go to bed.) și tot ea mi-a predat, mai târziu, timpurile verbale. Acum discutam despre o concordanță a timpurilor complicată, pe care urma să o folosesc în a noua carte tradusă, la care lucram. Și, în timp ce ne dădeam în niște leagăne, i-am spus ceva ce nici mie nu îmi vine să cred: "Teacher, vă dați seama că zilele astea împlinim 25 de ani de când ne cunoaștem?!" Au fost și prietenii aparente, pe care distanțele lui 2020 le-au ales, le-au lămurit. Prietenii care s-au îndepărtat, pentru ca pe locul lor să plesnească, la vremea potrivită, muguri noi.
Munca. Dacă pe 10 martie 2020, când angajatorul ne-a trimis acasă cu arme și bagaje spunându-ne că situația s-ar putea prelungi pe perioadă nedeterminată, am crezut că procrastinarea și deprimarea au de acum cale liberă în viața mea - ei bine, m-am înșelat amarnic și splendid. În 2020, de acasă, am muncit mai mult și mai bine decât înainte. Așa de mult, încât uneori devine aproape dăunător. Și așa de bine, încât privind în urmă, am bucuria și împlinirea de a spune că timpul nu mi-a trecut degeaba. Am tradus trei cărți de suflet, am fost editor pentru alte câteva zeci, am inițiat și câteva proiecte editoriale care își vor întinde aripile în 2021 și 2022. Iar pe final de an, printr-o fericită și nebănuită aliniere de planete, m-am apucat și de radio - vis vechi.
Timpul. Cu siguranță că multe lucruri s-au schimbat în 2020, în feluri în care poate că nici nu ne-am fi gândit vreodată. Dar dacă la scara marilor schimbări - geopolitice și sociale - nici măcar nu îmi propun să mă pricep ori să îmi dau cu părerea, la scară individuală sunt aproape sigură că ceea ce s-a schimbat în mod esențial a fost timpul. Nu am avut mai mult timp în 2020. Ba, ciudat lucru, pe alocuri a părut chiar mai puțin, deși orele în trafic au fost scutite. Însă a devenit cumva mai încăpător. Și prin asta nu înțeleg numai că mi-am permis să gătesc mai des, să stau mai mult cu părinții, să mă plimb, să citesc ori să văd zeci de filme. Nu. În 2020, timpul pare să fi avut altă textură, altă consistență, alte ritmuri - pare să se fi schimbat în firea lui cea mai profundă. Așa cum scrie Harold Schweizer într-o altă carte care își așteaptă rândul la tradus, On Waiting (și eu ce-o mai aștept!) - anume că așteptarea nu este un timp suspendat, ci unul activ, un timp în sine, cu însușiri proprii. Poate și pentru că, în 2020, ceea ce am făcut mai presus și dincolo de toate a fost să așteptăm.
*
Așteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitație făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2020. (Redacția LiterNet)
[i] Traducere din rusă de Luana Schidu, Curtea Veche Publishing, ediția a II-a, București, 2019, vezi un fragment aici.
[ii] Între cer și pământ, traducere din franceză de Magda Răduță, Polirom, București, 2014.
[iii] Omul în căutarea sensului vieții, traducere de Florin Tudose, Vellant, București, 2018.