Povestea în sine este o sinteză a fiinţei umane şi nu cred că e ceva de spus în plus. Descrierea fugii dintr-un loc în altul în speranţa unei iluzorii fericiri, a goanei după bani şi a continuei exploatări reciproce, fac din Bertolt Brecht un genial observator care a pus aici punctul pe i. Nu vreau să fiu cinică, dar nu există nimic în plus de zis despre omenire.
Shtisel este un serial despre viaţa unei familii în mijlocul unei comunităţi ultra-ortodoxe evreieşti. Akiva şi tatăl său sunt personajele principale, iar relaţia lor foarte puternică şi întortocheată din cauza slăbiciunilor umane, ca şi tot restul spectrului de trăiri, conflicte şi momente impresionante de umanitate, este imposibil să nu te capteze. Personaje autentice şi bine construite, bine definite, de a căror soartă te trezeşti atât de emoţional legat, încât oricât de multe seriale şi filme ai văzut în trecut, astea par rudele tale fictive pe care le pierduseşi cândva şi iată că le-ai regăsit. A fost prima oară după zeci de ani când am plâns la o ficţiune.
Fauda / Haos este un serial despre o trupă de soldaţi israelieni sub acoperire care caută activişti Hamas în Jordan infiltrându-se printre ei, vorbind perfect araba şi dându-se la rândul lor drept arabi. Doron şi Gabi, cele două personaje cheie ale acestui serial sunt absolut memorabile. Un film plin de suspans, bine jucat şi care te prinde atât de tare că nu eşti în stare să te ridici din faţa televizorului decât după câteva zile timp în care ai pornit episod după episod fără să te poţi abţine. O poveste concentrată, puternică, bine ţinută în frâu, complexă, surprinzătoare, cu întorsături de situaţie, un scenariu brici, conţinând până şi o poveste de dragoste impresionantă între un israelian şi o arăboaică.
Filmele lui Aki Kaurismäki pe care le-a pus la dispoziţie site-ul Arte - dintre care am văzut probabil unul cândva, dar abia acum am reuşit să le pătrund - m-au făcut să mă îndrăgostesc de acest regizor din toată inima. De fapt dacă e să aleg un prim loc, nu ştiu ce să aleg între opera Mahagonny şi Kaurismäki. Cel mai bun dintre filmele lui este Boheemielämää / Viaţa boemei. Este un film esenţial, care trebuie văzut pentru cultura generală, la fel ca şi opera Mahagonny sau La Traviata. Nu numai că l-am văzut de nenumărate ori, dar mi-am cumpărat şi cartea lui Henri Murger, din care Kaurismäki s-a inspirat pentru scenariul filmului, ca s-o citesc neapărat. Există şi operă făcută după cartea aceasta (Boema lui Puccini), nu numai acest film al lui Kaurismäki. Mai jos, ataşez un link.
A Young Doctor`s Notebook este un serial genial după scrierile lui Mihail Bulgakov, cu Jon Hamm şi Daniel Radcliffe. Un doctor abia ieşit de pe băncile şcolii ajunge undeva departe în provincie şi începe să măcelăreasă pacienţi din cauza lipsei de experienţă, iar viaţa grea, frigul şi zăpada, lipsa medicamentelor şi continua problemă a sifilisului printre pacienţi îl duc încet dar sigur spre nebunie şi dependenţă de opiu.
Inside No. 9 este un serial de umor negru englezesc absolut genial, scris şi jucat de către Reece Shearsmith şi Steve Pemberton, care reuşesc să construiască un serial atât de reuşit încât îţi rămâne ca referinţă definitivă în minte. Fiecare episod este independent de celelalte, fiind o poveste diferită cu final neaşteptat. Strălucitor, dinamic, surprinzător, amuzant şi sinistru în acelaşi timp, modern şi puternic.
M'entends-tu? / Mă auzi? este un serial franţuzesc absolut genial oferit de Netflix. Ştiu că tot repet genial, dar eu nu folosesc cuvântul acesta aiurea. Această serie despre nişte femei tinere dintr-o pătură defavorizată şi destul de vulgare te prinde prin adevărurile brutale despre viaţă, relaţii şi oameni. Impresionant şi gingaş în acelaşi timp, foarte original prin poveste, prin personajele complet ieşite din tipar, povestea te convinge imediat. Nimic fals, nimic din falsitatea hollywoodiană, nimic din poveştile deja spuse şi rumegate la infinit despre femei toante. În sfârşit femei reale.
Figlia Mia un film de Laura Bispuri, cu Valeria Golino. În afară de imaginea foarte puternică, impresionantă, povestea reuşeşte să mizeze pe originalitate şi să impresioneze. O poveste frumoasă despre prietenia dintre două femei, una fiind mama biologică şi cealaltă ceea care a crescut-o pe o fetiţă roşcată, cu multă personalitate. O poveste dramatică şi bazată pe personaje memorabil construite.
Unul dintre documentarele despre Judy Garland de pe YouTube la care m-am uitat după ce am văzut filmul cu Renée Zellweger. Este indiferent care este, deşi o să pun un link, ceea ce m-a impresionat este viaţa atât de zbuciumată, aproape deprimantă a unei femei care deşi vedetă, pare înfometată după dragoste şi pare să nu aibă niciodată destulă. Această fiinţă debusolată şi nevrotică pare ea însăşi transformată într-o figură de film, un personaj care-şi sfâşie inima şi ajungi să te tot întrebi cum de nu reuşeşte să-şi pună viaţa sub control. Cum e posibil să fi ajuns aici? Şi mai ales de ce.
În rest mi-am petrecut anul cu poeziile lui Salvatore Quasimodo de care nu mă pot despărţi:
"Iarnă de demult
Mi-e dor de mâniile tale limpezi / în penumbra flăcării: / miroseau a stejar pitic şi a trandafiri; / a moarte. Iarnă de demult.
Păsările căutau meiul / şi grabnic erau de zăpadă; / aidoma lor - cuvintele. / Puţin soare, un nimb de înger, / Şi apoi ceaţa; şi arborii, / Şi noi făcuţi din aer dimineaţa."
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 10 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)