Nu vă spun nimic nou. Ştiţi, gândiţi, simţiţi, suferiţi la fel. O comuniune care pare singura cale de salvare a oamenilor obligaţi să se înstrăineze, să se ferească unii de ceilalţi. Toţi dorim, sperăm, aşteptăm să ne continuăm viaţa în normalitatea cunoscută până acum. Pentru că, celor mai mulţi dintre noi, cursul vieţii le curge ca la ruleta rusească. Astăzi am câştigat, trăiesc, dar mâine?
De la începutul stării de urgenţă, m-am conformat, rapid şi relativ uşor, regulilor care promiteau restrângerea tragediei. Până atunci, singurătatea mi se părea un dar preţios. Evitam, atunci când se putea, vizite, seri de teatru, de concert. Chiar şi cei dragi mie mă oboseau. Îmi furau atenţia cerută de finalul unui roman început în 2015. Acum, mi-am închipuit, pot scrie în linişte. Scriam cu rare pauze: cumpărături urgente, telefoane. Sfârşite invariabil cu "Ai grijă!".
După vreo zece zile însă, în timp ce-mi patrulam sfertul de oră obligatoriu, programul s-a fisurat. Camerele, de dimensiuni obişnuite, s-au micşorat, pereţii s-au apropiat ameninţător. Mă strângeau, mă împingeau în cubul de care întotdeauna m-am ferit. Personajele mele fugeau speriate, mă părăseau, de îndată ce luam pixul în mână. Deschideam televizorul numai pentru a urmări buletinele de ştiri. Din ce în ce mai înfricoşătoare. Varianta anti-spaimă cu redescoperirea reţetelor bunicii a căzut. Mâncarea nu mai avea gustul ştiut.
Atunci, la fel ca voi, mi-am ordonat scrisori, fotografii. Dar amintirea zilelor trecute în naiva lor bucurie durea. Încercam să mă cunosc. Dar nu. Mă simţeam ca un Robinson rătăcit printre oameni-plante. De care trebuia să mă feresc. Sfidam realitatea, spaima, căutându-mă. Şi negăsindu-mă. Introspecţia sinelui istoveşte atunci când te oglindeşti în propria-ţi oglindă. Vine doar când te raportezi la ceilalţi. Şi nu îndrăzneam să-mi pun întrebările cărora o viaţă nu le-am găsit răspunsul. Păşeam prin casă cu mintea din ce în ce mai goală. Sau excesiv de aglomerată, trecutul, viitorul înfruntând cu şanse minime prezentul. Disperare. Zădărnicie e totul. Ce rost mai are lupta?
Dar, într-o zi de aprilie, singurătatea, cu trena ei întunecată, părea pulverizată. Locuind cu prietena mea de-o viaţă, am micşorat-o doar. Încercând s-o îndepărtăm. Cum? Plimbarea de o jumătate de oră, pe străzi din apropierea casei, ne revigora. Urmăream, cu încă neîncercat interes, goana maşinilor, primenirea copacilor, înălţarea florilor. Rarele cumpărături, din corvoadă, deveniseră clipe de destindere, le aşteptam. Întoarse acasă, ştirile televizate ne replantau în relitatea explodată.
Din care evadam, din când în când. urmărind piese transmise de TVR 3. Întâlnirea cu Regina Mamă a fost, pentru mine o adevărată revelaţie. Am intrat în piesa lui Manilio Santorelli fascinată de neasemuita Olga Tudorache. Nu mai eram eu, eram ea. Scăpam astfel de mine, ieşeam din realitatea imediată, refugiindu-mă în normalitatea trecută. Am revăzut-o în Efectul razelor gamma asupra anemonelor. La fel de tulburătoare, captivând prin vivacitatea trăirilor sale scenice. Pentru mine, aceste două spectacole au fost un dar. Am urmărit-o doar în spectacole televizate. Admirând-o necondiţionat. Lăsându-mă sedusă de inflexiunile vocii sale, când înger, când demon, când sfioasă, suav feminină, rugătoare, dar şi ironică, poruncitoare, batjocoritoare. De perfecţiunea jocului său scenic, de miraculoasa întrupare a personajelor interpretate.
Dar nu numai teatrul televizat sau radiofonic, muzica ascultată pe Mezzo, lecturile, ne-au administrat pilula de uitare. ci şi excursia de zece zile în care ne-a răpit fiica prietenei mele. Nu am "făcut" Galápagos, pentru a mă fotografia lângă o ţestoasă uriaşă sau o ţestoasă marină verde de Pacific. Nu am "făcut" nici Insula Paştelui pentru a mângâia vreuna din misterioasele ei statui, nici insulele Capului Verde pentru a căuta fantoma "divei desculţe" Cesária Évora. Să-mi cânte numai mie unul din tânguioasele ei melodii fado. Nu. Am "făcut" doar o minimă parte din România noastră necrezut de frumoasă. Încă un dar al lui 2021.
La Sighişoara mai fusesem, cu ani în urmă. Îi admirasem turnurile breslelor atunci. Ca şi celelalte puncte de interes turistic. Nouă a fost renovarea excelentă a cetăţii, cu alură medievală vestică acum. La Viscri, renumitul sat "al prinţului Charles", ne-a întâmpinat doar ploaia căzută din cer, din copaci, şi băltoacele adunate între pietrişul aruncat pe strada mare. Mai departe: Mediaş, cu biserica fortificată din secolul 15, Alba Iulia, Castelul Corvinilor, Târgu Mureş. Unde, la o rapidă ochire a centrului, am descoperit, într-o impozantă clădire, sediul revistei Vatra. Admirabilă preţuire acordată, aici, unei serioase publicaţii literare de limbă română, în timp ce la Iaşi...
Surpriza, absolut fantastică pentru mine, a fost Sarmizegetusa. În fermecatul lăcaş la dacilor, înconjurat de verdele proaspăt al pădurii, răsfăţat de un soare aprig, m-a cuprins o cerească linişte, bucuria de a trăi acolo şi nu altundeva. Respirând aerul cel mai pur, pluteam fericită, ignorând văzutul, detalii istorice. Pe întreg pământul, doar eu şi Sarmizegetusa luându-mă în dumnezeiasca ei stăpânire. Să părăsesc nebănuitul, neaşteptatul colţ de rai întâmplat în patria mea? Imposibil! Desprinderea de puritatea locului mi se părea o gravă, nepermisă ofensă adusă şansei de a mă fi aflat acolo. Nu mai insist. Mulţi dintre voi aţi încercat asemenea trăiri în sanctuarul păcii universale, al liniştei primordiale.
Şi totuşi plecăm mai departe. După împotmolirea într-un blocaj vreme de o oră, la intrarea pe cei câţiva kilometri ai autostrăzii Deva-Sebeş, gonim spre munţii Trascăului. În căutarea pensiunii unde vom înnopta, străbatem, prin întunericul tot mai apăsat, un drum de taină, înecat în foşnetul copacilor, uniţi deasupra capului nostru. Ieşim din tunelul de funziş, în jur, nicio aşezare, nicio luminiţă ascunsă la poalele muntelui. Nu am greşit drumul? Încercam emoţia misterului de dezlegat. Trăiam într-unul din romanele lui Murakami. Când, victorie! Luminile pensiunii căutate au apăsat acceleraţia, aveam unde dormi. Pe la două, nu au cântat cocoşii satului, au bătut clopotele mânăstirii. Hărnicite din nou pe la patru. Peisaj de privit / visat, soare, ozon, dar ceasul ne grăbea spre casă.
Ne-am oprit la Bicaz. Nici urmă de mască, de pandemie, de alertă. Doar fericiţi veniţi în vacanţă. Să vadă lacul. Să se plimbe cu vaporaşul după ce s-au îmbulzit la o primejdioasă coadă. De mai mică dimensiune decât cea care urca spre mormântul lui Arsenie Boca. O mulţime înghesuită să se roage cu ardoare, răul să le plece din preajmă.
Ce a însemnat excursia lui 2020? Aer, soare, ploaie netezindu-mi fruntea încruntată, zâmbetul uitat, scurte discuţii cu necunoscuţi, regăsirea libertăţii de mişcare, de gândire încorsetată numai în ştiri înspăimântătoare.
Ce întâlniri, importante pentru mine, am avut în 2020? Cu Iepurele cu ochi de chihlimbar, scrisă admirabil de Edmund de Waal, profesor de ceramică la University of Westminster, cu lucrări expuse în muzee din întreaga lume. El a mixat adevărul istoric, temeinic documentat în pagini de fericită frumuseţe stilistică. Nu vă spun mai mult. Căutaţi-o, citiţi-o şi singuri veţi afla impresionanta poveste adevărată a unei familii de evrei, aparţinând marii burghezii europene.
În schimb, Bărbatul cu haină roşie care promitea un sejur în fascinanta Belle Epoque, mi-a înşelat aşteptările. Cartea, construită sinuos, doreşte, fără să reuşească, să reînvie spiritul, atmosfera sfârşitului de secol 19, autorul ei, Julian Barnes tratând epoca, nu o dată, la nivel anecdotic. Ocupându-se doar de personalităţi culturale importante în epocă, artişti, scriitori, pictori, devoalându-le ciudăţeniile sexuale. Privită astfel unilateral, Belle Epoque îşi pierde misterioasa strălucire, putând fi considerată chiar o perioadă decadentă, violent marcată de narcisism.
M-am întâlnit şi cu Larionov şi Soloviov debutul bestseller al preţuitului Evghenii Vodolazkin. Laur, Aviatorul, Brisbane m-au fermecat. În schimb, această ultimă traducere nu. Între detaliul istoric, bogat şi exact documentat, şi timpul prezent al acţiunii se deschid falii. Mai mici, mai mari.
O bucurie a fost întâlnirea cu alertul roman Grădina uitată de scriitoarea australiană Kate Morton. O poveste de familie, un mister deconspirat gradat, episodul iniţial aflându-se în cele din urmă pagini. Dragoste interzisă, ură, sărăcie şi bogăţie, personaje puternice, complexe, de o rară fermitate, evoluează, într-o atmosferă vag poliţistă, în continuu zig-zag, conducând acţiunea într-o altă direcţie decât cea aşteptată. O construcţie fără cusur, inteligentă, o scriitură elegant sugestivă se adaugă succesului indiscutabil al cărţii. Am inclus deja şi primul roman al acestei scriitoare în lecturile din 2021. Sunt o optimistă, nu? Într-un clipăt de geană devii luminoasă particulă plimbată printre stele şi îţi compui liste de priorităţi literare pentru 2021.
Am lăsat la urmă întâlnirea cu Copiii de pe Volga al uluitoarei Guzel Iahina, o mare scriitoare a acestui secol. Dacă primul său roman, Zuleiha deschide ochii m-a emoţionat profund, acesta, al doilea, îl înscriu în rândul prietenilor de suflet. Duioşie şi cruzime, captivant amestec care sperie şi atrage. Lirism cald învăluind momente tragice, unele frizând lumea basmului. Evenimente de viaţă şi moarte petrecute în colonia germană de pe Volga, pe fundalul criminalei revoluţii bolşevice. Toate strânse mănunchi într-o perfectă construcţie, dominată de o scriitură cu fermecătoare accente lirice. Cred că poate fi citit de două ori, cu aceeaşi bucurie.
Dar nu poţi citi sau asculta muzică 24 de ore din 24. Oricât iubim teatrul, cel televizat sau radiofonic nu pot înlocui spectacolul viu al sălii de concert sau de teatru. Concertul de Anul Nou, transmis de la Viena, m-a întristat. Lipsea entuziasmul deplin al oamenilor. Fericiţi că au putut obţine un bilet cu un an sau doi înainte, că pot asculta muzică excelent interpretată, că vor bate din palme în ritmul Marşului lui Radetzky. Închiderea sălilor de spectacol, interzicerea lungilor plimbări prin parcul centenar, oraşul golit de oameni umileşte. La fel ca "distanţarea socială", expresie nefericită, cu o revoltătoare mutaţie de sens în acest 2020. Te revoltă faptul că altcineva hotărăşte cum trebuie să-ţi trăieşti viaţa. În care devii propriul captiv. O revoltă inutilă. Repede curmată de necesitatea ocolirii oamenilor întâlniţi în cale. Abia deprins pe plaiurile noastre, zâmbetul prietenos a făcut loc încruntării în faţa celor care îndrăznesc să nu poarte mască sau să se apropie de tine. Dorinţei de a cunoaşte oameni, potenţiali viitori prieteni, i-a luat locul respingerea. Involuntară de cele mai multe ori.
Privind însă încercările nefericite ale însingurării, ale izolării multora, mă consider o norocoasă. Scrisul / cititul îmi aparţin, muzica mă răpeşte din imediat, la fel înfrunzirea sau întomnarea copacului crescut în faţa balconului, înălţarea firului de iarbă, proaspăt şi drept ca în poezia lui Whitman. Mi-am terminat cartea, rămâne doar s-o văd şi publicată. Toate strânse în bobul de speranţă rămas încă viu. Speranţă nu în revenirea normalităţii vieţii noastre anterioare, deja intrată în istorie, ci într-o existenţă lipsită de frică, de absurdă ură, plină doar de dragostea faţă de ceilalţi semeni.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 10 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)