28.01.2021
Anul 2020 a început minunat! În mijlocul familiei, alături de cei dragi! Am exclamat după miezul nopţii, dându-mă originală: "Anul cu vederea perfectă. Vederea 20/20. Twenty-twenty vision!" Deşi ştiam că expresia este imperfectă, acuitatea vizuală perfectă fiind de fapt alta. Dar... să o iau de la început, lăsând deoparte minunile "vederii" anului care - slavă Domnului! - se încheie în două zile.

Ajunseserăm de puţin timp din România în SUA la fetele noastre, soţii lor şi copiii lor. Am petrecut un Crăciun şi un An Nou deosebit, cu urări pentru un an "mai bun"... deşi 2019 fusese foarte bun, dar aşa sună urarea tradiţională.

Nepoţeii cei mici cu prietenii lor (cei blonduţi), de Revelionul 2020

Soţul meu şi cu mine urma să stăm în SUA cu familia până în vară, pentru care aveam cu toţii planuri măreţe. Nepoţica cea mult mai mare decât ceilalţi trei nepoţei, elevă în clasa a 12-a, fusese admisă de câteva zile (chiar de ziua mea onomastică, Sf. Daniel, 17 decembrie 2019) la o universitate foarte bună şi nu foarte departe de casă.

Aici, tinerii care locuiesc pe coasta de Est vor să-şi facă studiile pe coasta de Vest, şi invers. Criteriul principal: cât mai departe de casă. Că această dorinţă se va reflecta ulterior în nişte împrumuturi studenţeşti la bancă şi mai exorbitante pentru a-şi achita studiile, căci vor plăti şi căminul şi cantina, nu contează acum, la 18 ani când ai toată viaţa în faţă şi tot ce-ţi doreşti este libertatea! Mai ales cea de mişcare. Totuşi Claire a noastră se decisese într-un ultim elan pentru o universitate bună din Washington, nu foarte departe de casa părintească, şi căpătase răspuns afirmativ în urma depunerii dosarului cu tot materialul, toate rezultatele şi toate examenele care se cereau: GPA, SAT, eseuri etc., etc.

Planuri măreţe aveam şi pentru primăvară, şi pentru vară: 1. un Paşte în sânul familiei din care 12 persoane locuiau nu departe unele de altele; 2. o călătorie în Florida, prin luna mai, împreună cu fiica mea Catrinel care lucrează ca manager la un "Credit Union" şi are o parte din echipa ei de analişti în Pensacola, Florida, ducându-se anual să-i viziteze ca să lucreze şi direct cu ei, nu doar "remote". Tradiţia era să mergem şi noi (părinţii şi fetiţa ei) în acea perioadă cu ea, căci e tare frumos acolo: plajă, înot în piscine şi ocean şi în luna mai încă nu începe perioada de uragane; 3. o vacanţă de vis în România, unde urmau să vină în vară ambele mele fete cu copiii şi soţii lor.

Iar pe Claire, studenta, trebuia s-o "răpim" şi să-i oferim cadou de majorat şi de intrare la facultate o vacanţă. Ce-i drept, cu bunicii... dar asta e, noi i-o ofeream, de noi avea parte. Glumesc, căci pare încă să ne aprecieze, deşi este adolescentă. După câteva zile pe litoralul românesc, la Vila Scriitorilor din Neptun, planul era să plecăm într-un itinerariu superb, în care, trecând prin locuri minunate ale Europei, ajungeam pe Riviera italiană şi petreceam câteva zile la Marea Adriatică, într-o localitate pitorească şi plină de viaţă.

Am serbat ziua de 8 martie mergând la biserica românească din Alexandria, Virginia, unde corul de copilaşi ne-a cântat "De ziua ta, mămico" şi alte cântece drăguţe; ne-au dat flori, ne-am urat unii altora o primăvară cât mai frumoasă. Ne-am pregătit după aceea pentru ziua prichindelului familiei, Luca, întrucât împlinea 5 anişori. L-am serbat cu mulţi copilaşi într-un loc plin de jocuri şi de surprize grozave pe care părinţii lui l-au închiriat în acest scop şi unde sora lui, Leia, ceva mai mare, 8 ani, putea găsi şi ea nişte jocuri interesante. De Isabella, aproape 6 ani, ce să mai vorbim: a zburdat cu copiii, alergându-se, îmbrâncindu-se, aruncându-se unii peste alţii în bazinaşul cu bile - de fapt ce vreau să zic: ATINGÂNDU-SE toţi, ceea ce ni se părea cel mai normal lucru de pe lume.

Luca (dreapta) cu Isabella printre bile

O săptămână mai târziu, nimic din ce fusese normal nu ni s-a mai părut aşa. Deodată, am păşit într-o altă lume, pentru care nu eram pregătiţi. Şi faptul că nimeni de pe glob nu era pregătit nu m-a ajutat, căci nu m-am bucurat niciodată de răul altuia. Sau m-a ajutat în sensul că am comunicat şi mai mult decât înainte cu toţi prietenii, amicii, cunoscuţii de pe întreg mapamondul, constatând cât de mult ne asemănăm de fapt în anxietate, spaimă, dar şi în speranţă, deşi suntem răspândiţi pe tot globul şi mi se păruse că evoluaserăm diferit.

Imediat după ce şcolile au trecut în Fairfax County, VA, pe 16 martie "online", am făcut un plan foarte strict noi, adică cele două familii: a fetei mele mari, Daita, cu doi copii mici şi viitoarea studentă; şi a mezinei Catrinel, care are o fetiţă, cea care ar fi trebuit curând să se scalde cu noi în ocean în Florida. Planul riguros cuprindea şcoală (ceea ce oferea şcoala publică era o singură oră de dimineaţă şi diferite lecţii şi site-uri pentru ca cei mici să înveţe "singuri"), distracţie, iar lecţii, sport, iar învăţătură, joacă, "arts and crafts", iar puţin studiu că nu strică etc., etc., totul planificat riguros de dimineaţă până seara, fie la Catrinel acasă, unde suntem găzduiţi şi noi, fie la Daita, care stă la vreo jumătate de oră distanţă cu maşina.

În tot acest timp cu program strict stabilit, părinţii, care au trecut şi ei la lucru virtual, adică din aceeaşi casă în care copiii studiau "conştiincios" virtual, au început să aibă tot mai multe ore de lucru, căci locurile lor de muncă trebuiau întâi să se dezmeticească şi să-şi facă şi ele un plan tot foarte riguros, în noile condiţii "fără precedent", cum am tot auzit spunându-se peste tot.

Dar nici n-a trecut o săptămână, şi statul Virginia a intrat în "lockdown". Oare planul nostru, care cam clacase din prima săptămână, se mai putea respecta? Aveam oare voie să ne mişcăm liber între case? Am aprofundat regulamentul: se părea că aveam voie să ieşim la medic (Doamne fereşte!), la farmacie (speram să avem doar voie, nu şi nevoie!), la "exercise" (okay, plimbatul intra în această categorie, deci puteam ieşi la orice oră pentru a face mişcare), la cumpărături (dar numai pe lângă casă)... Şi la, hopa! asta e bine: se putea merge la cei care sunt "essential workers" ca să fie ajutaţi la copii când sunt ei la serviciu; sau la oamenii mai în vârstă, ca să fie ajutaţi de cei tineri şi plini de energie (vai de ei ce energie mai aveau, storşi după o zi lungă de muncă şi cu copilaşii în jurul lor). Noi intram în ambele categorii: soţul Daitei fiind medic era "essential worker" şi puteam merge să îl ajutăm cu copiii. Eu fiind "de o anumită vârstă" puteam beneficia de sprijinul fetei mele, Daita. Deci eu puteam merge la ea, ea putea veni la mine.

Între timp, a venit şi Paştele: noi eram 12, deci ne-am întâlnit în două grupuri, căci nu aveam voie decât... 10. A sosit şi Iepuraşul cu mască şi a organizat şi un "egg hunt". Dar nu ca în alţi ani, când copilaşii cartierului mergeau într-un parc din zonă, cu coşuleţele goale, pentru a "vâna" ouşoarele de plastic, ascunse înainte de Iepuraş, şi care erau pline de surprize şi a reveni acasă cu coşuri doldora. Ci desenând şi colorând ouă de hârtie, punându-le în geamuri şi "vânând" cât mai multe astfel de ouă expuse la ferestrele caselor. Cine descoperea cele mai multe primea apoi un premiu din partea "comisiei cartierului". Iar coşuleţele le umpleau părinţii acasă, dacă copilaşii fuseseră cuminţi.

Leia, Luca şi Isabella în faţa casei, cu ouăle din hârtie pictate şi puse în geam şi pe uşă

Bref, oricât am vrut să fim organizaţi cu programul, pe săptămână ce trecea am reuşit tot mai puţin. Copiii îşi făceau tot mai mult de cap, pe capul nostru sau nu, voiau tot timpul în "biroul" părinţilor, adică două camere mai încolo, iar aceştia erau într-adevăr extrem de ocupaţi. Mângâierea era că şi la ceilalţi colegi cu care fetele mele aveau meeting pe zoom copilaşii mişunau prin jur. Ca să nu mai vorbim de căţeii care lătrau în mijlocul celei mai solemne întâlniri cu şefi de departamente, directori etc. Dacă pe copii îi mai potoleai dându-le tableta sau telefonul... cu patrupezii lătrători ce să faci?

Luptându-ne cu cei mici să înveţe, ca să nu piardă cumva marea porţie de învăţătură care se face la grădiniţă şi în clasele primare şi să rămână semianalfabeţi, am băgat toţi cu forţa cât mai multă ştiinţă în copilaşi, atunci când reuşeam să-i smulgem din faţa jocurilor şi a filmuleţelor.

A venit şi vacanţa de vară. Claire a absolvit clasa a 12-a, fără să aibă parte de graduation party sau de prom.

Claire, absolventă de liceu, sărbătorind în casă cu familia

Copilaşii erau tot mai dornici să iasă la joacă (parcurile fiind închise), să se vadă cu colegii şi prietenii (nu se vedeau cu nimeni, dar măcar se aveau unii pe alţii). Noi deveneam asociali, ei se sălbăticeau. Familiile şi-au mărit locul de joacă în propriile curţi şi grădini, acestea devenind adevărate "playgrounds". Îi mulţumeam lui Dumnezeu că, având suficient spaţiu în curte, şi-au putut permite. Şi că nu şi-au pierdut serviciul, ceea ce, în ciuda extenuării extreme a tuturor, a fost o binecuvântare când şomajul a crescut peste tot vertiginos.

Soţul meu şi cu mine aveam biletele de întors acasă, în Bucureşti, în iulie. Ce să facem? A fost simplu, căci prima decizie n-a ţinut de noi: agenţiile ne-au scris că zborul ni s-a anulat. L-am amânat o lună. Dar... după o lună, SUA nu prea era primită în nici o ţară din UE. Existau totuşi nişte posibilităţi de a zbura acasă, dar s-a făcut "consiliu de familie" şi s-a decis că e mult prea riscant: ore întregi în avion, apoi carantină 14 zile la Bucureşti, în care oricum nu cred că eram priviţi cu prea multă încredere, aterizaţi din ţara cu cele mai multe cazuri de infecţie cu coronavirus. Aşa că am rămas la copii.

A venit aniversarea Isabellei. Cum să facem ca să nu dezamăgim copila? Pe o caniculă mare, i s-a organizat în luna lui Cuptor petrecerea în curte şi pe terasă: cei câţiva copilaşi au venit cu măşti, pe sub care năduşeau, dar s-au zbenguit şi s-au distrat, deşi la început erau tare intimidaţi, căci aproape nu se mai (re)cunoşteau.

De ziua Isabellei, toţi poartă măşti

Incredibil, dar am reuşit cu toţii să avem nişte minivacanţe. Acolo unde ne-am dus am dezinfectat mai întâi tot, deşi fuseserăm asiguraţi că totul se curăţase şi dezinfectase după noile standarde Covid-19 şi chiar arăta extrem de curat. Am adus lenjerie de acasă, am adus mâncare de acasă, pentru a nu merge la magazin şi restaurant. Am fost astfel puţin şi la ocean în North Carolina.

În Topsail Beach, North Carolina, cei trei copilaşi intră în valurile oceanului

Am fost şi la munte (Wintergreen), deşi nici acolo nu era "safe", dar am avut grijă cât am putut şi nu ne-am infectat.

Wintergreen Resort

Am ajuns şi la marginea unui râu pitoresc din Chesapeake Bay, unde gazdele ne-au dezinfectat totul şi cu raze UV.

 
Norfolk, Chesapeake Bay: soarele în spatele copacului; răsărit de lună; răsărit de soare 

Câteva zile în fiecare loc, pentru a simţi că totuşi trăim "vremuri normale". Am simţit asta parţial, căci în plină vară eram cu măşti, mănuşi, frecam toată ziua de parcă noi am fi fost angajaţii "echipei de curăţenie" şi găteam în bucătărie, în loc să ne delectăm la o terasă pe malul mării sau la poalele munţilor. Şi totuşi am "gustat" din vacanţă.

Apoi a început un nou an şcolar. După multe discuţii, s-a decis ca Fairfax County să înceapă şcoala tot virtual. De astă dată nu o singură oră pe zi, ci program întreg: de dimineaţă până după-amiază, cu pauze de la statul în faţa ecranului (screen breaks), cu pauze de masă (lunch breaks), cu pauze pentru a se mişca şi tot aşa. În prima zi de şcoală s-au gătit cât mai frumos şi, în loc să plece cu ghiozdanul în spinare şi un buchet de flori pentru învăţătoare, s-au aşezat la laptop: Luca pentru clasa lui de Kindergarten, Isabella pentru clasa întâi, Leia pentru a treia. Şi Claire, care sperase să-şi ia zborul măcar până la căminul studenţesc din Washington, şi l-a luat din pat până la masa de lucru. Mutre noi: colegi noi, profesori noi - cum să socializeze copiii între ei? Cum să se creeze legături între ei, cum să se cunoască, să se împrietenească, fie că au 6, 8 sau 18 ani? "Prietenie"... de la ecran la ecran.

În toamnă am constatat un fenomen mai deosebit: părinţii copiilor au lăsat puţin garda jos şi cam fiecare s-a decis să se vadă măcar cu încă o familie. Şi, de unde nu vedeai, ca în copilăria mea sau a copiilor mei, copiii jucându-se afară, ci îi scoteai cu greu de pe scaun şi din faţa ecranelor, acum de-abia aşteptau să zburde, să meargă cu bicicleta, cu rolele sau să se plimbe pur şi simplu.

Iar de Halloween copilaşii au petrecut de milioane: spre deosebire de Paşte, când acel egg hunt a fost doar pe la geamuri, iar coşuleţele umplute doar de părinţi, acum, fiind o perioadă ceva mai relaxată, s-a dat voie ca cei mici, cu măşti, să meargă nu din casă-n casă, ci din masă-n masă, aranjate de proprietari pe strada din faţa casei fiecăruia, cu bombonele şi alte nimicuri aducătoare de bucurii, toate puse în pacheţele dezinfectate, pe care puştimea să şi le ia în sacoşele sau coşuleţe. A fost o după-amiază de neuitat.

De Halloween, prin cartier

Între timp, s-a terminat şi primul trimestru, respectiv semestru, tot cu părinţii lucrând online, tot cu copiii învăţând (sau nu) cu ochii în ecran, vrând însă cu ei în ecranele mai atrăgătoare ale computerelor părinţilor, iar noi, bunicii, smulgându-i de la ecranul incorect şi mutându-i la cel corect... Totuşi, copilaşii au terminat cu brio, iar Claire şi-a absolvit primul semestru foarte bine, deşi toţi sunt plictisiţi la culme de lipsa socializării; iar eu am reuşit, printre picături, să-mi termin şi traducerea, şi cartea pe care o lucram.

Claire mai face câte o escapadă în D.C., ca să îşi cunoască colegii care locuiesc acolo, sau la prietenii mutaţi în alte state. La fiecare revenire se testează, ca să se poată vedea din nou fără teamă cu noi toţi. Leia a reuşit să ia locul întâi la concursul de alergări (2.000 m!) şi noi s-o aplaudăm în nişte zile superbe de toamnă, când alergările au fost în parcuri din zonă. Toată lumea cu măşti, micii concurenţi scoţând-o doar când se dădea startul la alergare.

Leia în clipa în care a trecut linia de sosire prima

Am reuşit să rămânem împreună, sănătoşi, şi sper că cei mici îşi vor aminti de această perioadă nu ca de o etapă grea din viaţa lor, ci ca de lunile acelea în care s-au văzut atât de mult cu mami şi cu tati. Noi efectiv am avut noroc să nu ne îmbolnăvim deloc de când a început pandemia.

Aici vreau să adaug însă că am şi pierdut la Bucureşti o prietenă foarte dragă, Adela, nu de pe urma coronavirusului, dar boala ei a fost mult mai greu de tratat din cauza situaţiei spitalelor şi chinul ei mult mai mare. Şi soţul meu a avut un amic care, deşi nu de covid a murit, totuşi a fost victima concepţiei că cine este peste 65 de ani nu mai are prioritate şi se pare că amânarea operaţiei l-a costat viaţa. Socrii lui Catrinel şi-au pierdut o prietenă pe care o cunoşteam, chiar petrecusem anul trecut cu ea în Bucureşti la aniversarea cuscrei mele, iar socrii Daitei, un prieten, ambii victime ale coronei. Şi tot auzim, din păcate, zilnic de atâtea şi atâtea cazuri, atâtea tragedii. Un gând pios în memoria celor plecaţi dintre noi în acest an, fie că i-am cunoscut sau nu.

Şi vreau să le mulţumesc celor pe care îi cunosc, dar şi celor necunoscuţi, care lucrează cu devotament pentru a salva sau a uşura starea pacienţilor greu loviţi de acest virus. Nu cunosc mulţi, dar suficienţi spre a şti că sunt adevăraţi eroi: doamna dr. I.C., medicul nostru de la Colentina, lucrează de luni de zile numai cu cei infectaţi de coronavirus, iar ceea ce relatează este într-adevăr zguduitor. Vecina noastră de aici, O.S., lucrează la Terapie Intensivă cu pacienţi Covid. Iar prietena noastră Vera, mama copilaşilor blonzi din poza de la Revelionul 2020, lucrează din primăvară la Terapie Intensivă, unde are şi mulţi pacienţi bolnavi de covid, unii într-o stare fără speranţă. Nepoţii mei şi copiii ei nu s-au mai putut juca împreună mult timp, deşi casele lor sunt vizavi una de cealaltă. Le-au fost dăruite nişte walkie-talkies pentru copii şi aşa vorbeau între ei de la distanţă, fiecare din curtea lui, de ţi se rupea sufletul când îi vedeai cum încercau totuşi să păstreze cât de cât o comunicare.

-----

Pentru că la acest Top al anului suntem rugaţi să ne gândim la câteva zile mai speciale din an, voi menţiona ziua care este pentru mine nr. 1 în topul celor 366 de zile ale acestui an bisect: 17 decembrie, onomastica mea. M-au sunat de dimineaţă sau mi-au scris cei trei nepoţei mici, apoi Claire, pe care voiam şi eu s-o felicit că se împlineşte un an de când a fost admisă studentă; m-au înconjurat cu dragoste toţi din familie: soţul meu, fetele, soţii lor, cuscrii mei; mi-au scris rudele din Bucureşti, de la Buşteni şi din Belgia, unde este iarăşi lockdown, din câte ştiu de la nepoata mea Diana. Şi-au amintit de mine prietenele din ţară, Luana, Monica, Ana-Maria, dar şi mătuşa mea Mirjam, în vârstă de peste 95 de ani, care trecuse prin emoţii căci se văzuse cu cineva care tocmai testase pozitiv, dar slavă Domnului, mătuşa mea nu s-a contaminat. M-a sunat şi verişoara şi buna mea prietenă din Canada, Cristina, unde, de asemenea, este din nou un lockdown foarte strict, iar ea îşi doreşte să fie cu cei trei băieţi ai ei şi cu cei doi nepoţei, care sunt sufletul ei. Dar emoţionant mi se pare că au luat legătura cu mine toţi cei care mai sunt pe lume şi care, în copilărie, de 17 decembrie, veneau în casa Ştefănescu la primul pom de Crăciun la care apărea Moş Crăciun, alias actorul Mircea Şeptilici, prieten şi colaborator cu tatăl meu, dramaturgul Mircea Ştefănescu, căruia îi jucase în mai multe piese. Prima dintre ei care m-a felicitat a fost, desigur, "sora" mea, verişoara Nicole. Dar din corul foştilor copii care se adunau la pomul "meu" de Crăciun, au făcut parte şi Gaby din Israel căreia, deşi îi este foarte greu căci se află şi ei iarăşi în lockdown, nu i-a pierit încrederea că ea şi soţul ei se vor putea vedea din nou cu familia lor numeroasă aflată parţial la Tel-Aviv, parţial la New York. A mai făcut parte din cor şi prietena mea Alexandra, care locuieşte acum în Germania, unde restricţiile sunt în toi, iar fiul ei a avut Covid dar s-a făcut, slavă Domnului, bine. M-a sunat şi vărul meu Viorel care stă cu soţia lui mai mult în casă, în Bucureşti, în timp ce copiii şi nepoţii lor sunt la Johannesburg, iar fata lui chiar a avut acum câteva luni Covid şi a fost foarte slăbită după boală. Şi vărul meu Simi mi-a făcut urări frumoase prin soţia sa şi prin copiii săi, toţi aflaţi la Buşteni. Nu m-a uitat nici prietena mea de-o viaţă Saviana, care e acum în plină vară în Santiago de Chile, unde a plecat ca să-şi ajute fata în pandemie, căci are trei copii şi serviciu full time de medic; mi-a spus că la ei nu sunt restricţii în timpul săptămânii, în schimb în weekend nu au voie să iasă din casă decât pentru a-şi scoate la aer animalele de companie. Noroc că au un câine, care are parte de multe plimbări în weekend. I-am menţionat aici pe cei care m-au contactat în ziua în care m-am simţit înconjurată, la propriu şi la figurat, ca să arăt că, deşi fiecăruia îi este greu în colţul lui de lume, toţi sunt bine sau măcar binişor.

Mi-a scris de ziua mea şi fiul nostru, Florin, care s-a mutat cu soţia lui în Germania, şi ne-a dat vestea minunată că au găsit un serviciu mai bun. Şi, vorbind cu naşii fetelor mele, Corina şi Cornel, care se îmbolnăviseră de Covid şi ei şi restul familiei, am aflat vestea bună că şi Cornel, care a trebuit să se interneze la Balş, va fi externat, fiind deja mult mai bine.

Am mai avut şi alte veşti bune de ziua mea: Daita s-a testat şi este negativă, căci zburase cu soţul şi cu Leia în alt stat unde fetiţa participase cu succes la concursul naţional de alergări. Fiind negativă, însemna că... puteam petrece cu toţii de Crăciun!
Drept care, am avut un Ajun minunat.

De Ajun, Daita şi Catrinel cu Claire; Leia şi Isabella în faţă

Copilaşii au roit gălăgioşi printre picioarele adulţilor, dar apoi s-au decis să aştepte liniştiţi, ceea ce este o raritate - s-au vorbit probabil să vadă Moşul măcar pe ultima sută de metri că au fost cuminţi şi să le aducă "daruri multe".

Cei trei copilaşi încercând să stea locului cuminţi

Iar Moşul, bun şi iertător ca-ntotdeauna, i-a umplut de daruri. Şi ne-a dăruit şi nouă un sfârşit de an memorabil, căci suntem împreună cu toţii, după ce au reuşit şi socrii Daitei să vină bine-sănătoşi din România, când s-a dat drumul zborului spre State via Istanbul.

A fost un an "special", ceea ce este o exprimare eufemistică. Un an cu bune şi cu rele, ceea ce este o exprimare banală. Un an în care glumele s-au ţinut lanţ, ceea ce este o exprimare optimistă. Dar, dacă omul tot stătea în casă, măcar a făcut haz de necaz. Cred că niciodată fantezia omenească de pe întreg globul nu s-a unit spre a născoci atâtea bancuri şi glume! Pe de altă parte, a fost un an în care am avut mai mult timp să ne gândim la ceea ce este cu adevărat valoros, la ceea ce contează cu adevărat, am avut mai mult timp să cercetăm înlăuntrul nostru cine şi ce suntem de fapt şi să apreciem mai mult fiecare nouă zi ca pe un dar de Sus.
Ne este extrem de dor de casă, de cei de-acasă, dar îi mulţumim lui Dumnezeu că suntem pe două picioare şi cu capul pe umeri, cum zicea o mătusă de-a noastră.

A fost o experienţă "interesantă" să te cunoaştem, 2020, o trăire care ne-a îmbogăţit, ţi-aş zice ca să fiu politicoasă. Dar prefer să fiu sinceră: ne puteam lipsi de astfel de experienţe, suntem tare bucuroşi că te duci şi sperăm că după tine urmează normalitatea.

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 5 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

4 comentarii

  • Ce an “interesant” ai trăit !
    Cristina Gheorghe, 12.01.2021, 00:24

    Am citit cu mult interes articolul Danielei Ștefănescu , ce descrie cu lux de amanunte experiențele care au marcat pentru ea și toți cei dragi ei anul 2020 un an pe care vechii chinezi l-ar fi clasificat fără îndoiala a fi “interesant”, adică plin de probleme mici și mari... Din ce ne reda autoarea cu atita talent și umor, concluzia este ca , cel puțin pentru ea și cei din jurul ei, anul a fost valoros in a-i sublinia ce e mai important pentru ei toți, in a-i indemna sa petreacă cit mai mult timp de calitate unul cu celălalt, in a-și demonstra flexibilitatea prin a-și adapta planurile la realitatea dura din jur și in final in a descoperi partea plină a paharului pe jumătate gol : aurul dragostei ce ne unește cu cei apropiați strălucește etern, in ciuda norilor sau chiar potopului din jur... Daniela , tu și ai tai ați ieșit învingători din lupta cu soarta și cu valurile prezente ale lumii, la fel ca și distinșii tai părinți și strămoși , care s-au luptat cu rasismul, comunismul și multe alte probleme ale timpurilor lor. Sper ca anul 2021 sa fie mai ușor pentru noi toți, dar sa ne îndemne sa continuam aprofundarea găsirii de sine însăși pe care ne-a generat-o 2020 cel dur.

  • O lecţie în on-line-ul vieţii: ".....sperăm că după tine urmează normalitatea"
    Carmen Stoianov, 17.01.2021, 09:49

    .....scrie Daniela Ştefănescu la finele unui articol care m-a captivat. L-am citit de trei ori până acum şi, de fiecare dată, mi-a inspirat aceea idee: bucuria de a crea normalitate (atunci când nu o mai găseşti!), acolo unde ea a fost izgonită şi nimeni nu pare a avea soluţia salvatoare.
    Daniela o caută, o găseşte şi o creează. Cum? Cu dragostea celor din jur şi, în primul rând, a zâmbetului de copil. Aţi observat că 10 din cele 14 fotografii sunt centrate pe acest tip special de zâmbet, cu care se deschid sau se închid copertele excursiei ei prin amintirile lui twenty-twenty? Asta în timp ce restul de 4 instantanee, surprind tot copii - dar ai planetei - copaci, ape, nori binevoitori - ai universului - soare, lună - ai trăirilor noastre - răsărit, apus, luminile din zare, tihna caselor de pe maluri.....
    În lumea ce părea invadată şi cucerită de teamă şi dezorientare, Daniela, proteguitoare, a chemat anul la apel şi l-a aşezat disciplinat în banca virtuală a unui on-line “sui generis“, instituind o altă paradigmă, echilibrată prin filtrul acelei sensibilităţi care propune, cu exemple grăitoare, conjugarea verbului “a trăi" în date de percepţie senzorială acută dominate de praxis. La modul concret, a luat anul de mână - dacă se poate spune aşa - şi l-a domesticit, învăţându-l ce, când şi cum se cade a face cu cele 366 zile ale sale, copiii lui cei inventivi şi neastâmpăraţi; i-a predat o lecţie ale cărei etape le-am parcurs prin lectură şi i-am admirat tactul, răbdarea, consecvenţa:l-a învăţat acea aritmetică specială în care - adunând familia de aproape cu cea din depărtările prin care a purtat-o viaţa, scăzând regrete inutile, înmulţind cu numărul prietenilor şi împărţind la cel al apelurilor primite într-o singură zi - se obţine, constant, rezultatul prin care primeşti energia de a merge înainte. Nu este, şi aceasta, tot o lecţie în on line-ul noului tip de şcoală a vieţii?...

  • Un an de neuitat
    Gabriela I., 22.01.2021, 19:35

    "Un an de neuitat"
    Gabriela I.

    Citind acest articol scris de Daniela Stefanescu capatam o portie de optimism, care ne face bine intr-o perioada complicata la nivel mondial si personal.
    Am apreciat talentul, stilul si umorul care parca "iti face cu ochiul" si modul in care Daniela atinge usor, cu delicatete, cu tact si sensibilitate o serie de situatii complexe ca sa nu zic grele intr-un an atat de problematic. Si umorul iese la iveala mai ales cand autoarea vorbeste cu atata dragoste de familia si bineinteles de nepotii ei.
    Am apreciat si concluziile ei si in mod special aceea care vorbeste de acest an, 2020, "in care am avut mai mult timp sa ne gandim… la ceea ce conteaza cu adevarat".

    Cred ca acest articol va permite cititorului sa se identifice cu cate o fraza, o situatie care ii e cunoscuta dintr-o experienta asemanatoare, un moment comic pe care poate l-a trait, dar si cu momente de resemnare si de tristete care, din pacate, nu au lipsit in acest an. Si totusi nu se pot uita optimismul si speranta care emana printre randuri si care pot si exprima mesajul textului. Nu degeaba ultimele cuvinte ale autoarei sunt: "urmeaza normalitatea".


  • 2020 sau ”În mijlocul familiei”
    Nicole Sima, 28.01.2021, 10:37

    A fost un an „special”... Nu cred că există om de pe glob care să nu fi simțit astfel. Diferența constă, nu atât în evenimentele personale, ci în felul cum le judecăm, în felul cum le resimțim. Daniela Ștefănescu ne face părtași la cele mai multe situații trăite împreună cu numeroasa și frumoasa ei familie, în anul bisect 2020, anul „cu vederea perfectă”. Din paginile ei transpare un optimism „cu inima strânsă”, pentru că aproape toate planurile inițiale fuseseră zădărnicite, pentru că nimic din ce fusese normal nu mai părea așa. „Deodată, am pășit într-o altă lume, pentru care nu eram pregătiți”. Cu înțelepciune, planurile inițiale au fost înlocuite cu altele deloc de lepădat. Momente frumoase au existat, Daniela nu le-a uitat, le împărtășește cu noi, cu cuvinte, cu poze. Nu-i „scapă” nimic, cu bune, cu rele. Nu-i scapă nimic, nu-i scapă NIMENI. Mi se pare uluitor cum știe ea să acopere întreaga plajă de evenimente, de persoane, arătând fiecăruia că este important în viața ei, arătându-ne cât contăm pentru sufletul ei. Impresionant! La rându-i, sper că știe, sunt sigură că știe, cât contează ea pentru noi, pentru mine...



Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus