Ce (mai) este teoria arhitecturii? - Câte ceva despre teza de doctorat a d-rei arh. Raluca Becheru

La finele anului trecut (2020), am fost referent la o teză de doctorat în arhitectură cu totul remarcabilă, îndrumată, în cotutelă, de dna prof. dr. arh. Ana Maria Zahariade şi de dl. profesor Mircea Dumitru, adică de un arhitect şi de un filosof. Până la apariţia în volum a lucrării, mă grăbesc, la început de an 2021, să semnalez reuşita aceasta.

Încep, din entuziasm, cu sfârşitul. Autoarea a fost o studentă remarcabilă (şi) în domeniul pe care acum îl investighează doctoral, cel al teoriei arhitecturii; de asemenea, a studiat filosofia, lucru pe care foarte puţini arhitecţi îl fac. Cercetarea doctorală de faţă este impresionantă, este reală (adică dă seama despre o preocupare personală validă şi validată prin însuşi parcursul său personal şi academic în arhitectură şi în filosofie) şi îndeplineşte, cu asupra de măsură, toate condiţiile şi criteriile pentru a putea fi prezentată în şedinţă publică şi pentru a-i aduce autoarei, Raluca Becheru (RB în continuare), titlul de doctor în arhitectură, cum se spune în spaţiul american, with flying colours.

Ce doreşte RB? Două lucruri cel puţin. Primul, să definească graniţele teoriei de arhitectură, care sunt permeabile (parergon, cum le numea Derrida) cel puţin acolo unde sunt comune cu filosofia. Şi, făcând asta, să găsească un nou companion dintre filosofii, în persoana filosofiei analitice, împreună cu care ar refonda dimensiunea etică a arhitecturii, mai degrabă decât pe aceea estetică. Îmi amintesc, astfel, cu mare drag de tentativa mea personală de a bifa aceleaşi obiective, dar într-o altă desfăşurare a argumentelor (şi lucrând pe filosofia continentală). Sunt, cu alte cuvinte, direct interesat în demersul (în bună măsură reuşit) al doctorandei. Iată de ce îmi permit să glosez dincolo de punctele obligate ale unui referat doctoral.

La noi, discuţia despre spaţiu în general şi despre cel sacru în special nu a depăşit încă "heideggereza" criticată de Rorty şi nici, mă tem, "eliadeana" sau "noiciana" - devenite în timp alte limbi de lemn ale arhitecţilor români fascinaţi de subiect. Din acest auto-hipnotizator discurs despre spaţiul urban şi despre casă, extrem de bine intenţionaţii şi distinşii colegi ai mei de breaslă nu se pot desprinde, fie şi numai pentru că o altă perspectivă atât de flatantă la adresa propriei profesiuni nu se configurează încă (nu în spaţiul intelectual autohton) şi pentru că, de partea lor, filosofii români nu sunt încă interesaţi a participa la naşterea ei. De altfel, referinţele directe, explicite la arhitectură şi spaţiu organizat ale filosofilor europeni ai secolului al XX-lea nu sunt nici ele atât de numeroase încât să nu fi putut fi antologate - în versiuni, e drept, prescurtate - într-un volum Rethinking Architecture, Routledge (1997) al cărui editor, Neil Leach, a produs ulterior încă unul dedicat explicit arhitecturii est-europene şi chiar, ca studiu de caz, celei româneşti: Architecture and Revolution, Routledge (1999), volum la care am avut privilegiul să particip şi eu. Într-un anumit fel, este straniu că o artă cu o asemenea forţă de a îşi face simţită prezenţa şi de a amprenta (dacă nu chiar modifica radical) societatea nu este mai prezentă în studiile filosofice şi, în genere, interdisciplinar-umaniste. Ca un corolar, de ce asemenea studii lipsesc cu totul la noi?

Cazul arhitecturii în raporturile sale cu filosofia şi cu teoria literară, ca surse privilegiate de concepte şi teorii operaţionale şi în câmpul arhitecturii, este unul pe care probabil doar artele plastice (mai cu seamă arta abstractă şi performance) şi muzica (mai cu seamă muzica fără text) îl mai împărtăşesc. Dar, mult mai ambiguu decât în cazul acestor arte non-referenţiale, cazul arhitecturii este de asemenea şi mai complex, dată fiind dimensiunea ei socială. Discuţiile despre "limbajul arhitecturii", readuse în prim plan odată cu semiotica, rămân apanajul unor schimburi savante de puncte de vedere.

Lucrurile stau şi mai dramatic atunci când este vorba despre metalimbajul arhitecturii. Dacă stabilitatea limbajului însuşi înlăuntrul domeniului nu este sigură, de îndată ce se face trecerea la metalimbaj, trebuie făcut apel la discursul filosofiei sau al teoriei literare, conceptele fiind fie împrumutate din aceste şi alte domenii (inclusiv jargonul ştiinţific), fie împărtăşite cu alte arte aflate în situaţii similare (de exemplu cazul "contrapunctului" în compoziţia arhitecturală şi în cea muzicală). Or, o seamă de arhitecţi şi chiar unii filosofi, de felul lui Derrida, şi-au pus în chip explicit problema unui discurs despre arhitectură care să îşi inventeze un meta-limbaj propriu, care să nu mai fie condamnat apriori la o stare secundă în raport cu humanioarele. Este posibil ca arhitectura - la nivelul teoriei, criticii, esteticii domeniului - să inventeze concepte proprii?

Deconstrucţia a mers chiar mai departe decât chiar o face, aici, RB şi a sugerat că ar fi posibil ca acest meta-discurs nu doar să fie cu putinţă de localizat conceptual pe tărâmul propriu al domeniului, dar el să se petreacă în chiar interiorul limbajului arhitectural. Cu alte cuvinte, cred deconstructiviştii, este posibil ca zidind / ansamblând în spaţiu să comentezi de fapt despre ziduri şi ansambluri, despre spaţiul arhitecturii. Ce se întâmplă în acest caz este că nu mai avem acest buffer-zone care este teoria arhitecturii, iar filosofia este tangentă i-mediat, direct, piele pe piele, la arhitectura-ca-edificare. Acest meta-discurs, adeseori critic la adresa discursului însuşi şi folosindu-se, în critica sa, de mijloacele discursului însuşi (în felul în care teoria literară scrie despre literatură folosind limbajul verbalizat ca vehicul) ar trebui să poată fi "înţeles" fără "traducere" obligatorie în limbaj verbalizat, adică fără a chema în limbă ceea ce este /ar trebui să poată fi/ strict al spaţiului.

Într-adevăr, unele "construcţii" aparţinând deconstrucţiei sunt în acelaşi timp text şi metatext: concepte înzidite; astfel se intensifică de fapt o direcţie începută deja de postmodernişti, care, zidind, foloseau auto-referenţialitatea (trimiterile la tradiţia arhitecturii, citatul, colajul în Postmodernism istoricist) sau chiar auto-ironia (capitelurile "despletite" în bătaia vântului trimit la Vitruvius şi la legendele sale despre apariţia ordinelor clasice, bunăoară). În unele cazuri, casa-metatext nu poată fi înţeleasă decât împreună cu casa-text, pe care o "comentează" şi în absenţa căreia ea ar fi lipsită de "înţeles"; este cazul extinderii Colegiului DAAD al Universităţii din Cincinnati, Ohio, care este cuplată cu casa care o generează, i.e. vechea clădire a colegiului; acest ansamblu ciudat este de altfel un personaj frecvent al tezei de faţă.

Filosofia spaţiului şi mai cu seamă a spaţiului organizat de arhitectură, urbanism, landscape architecture şi landscape art este încă un domeniu minor al filosofiei înseşi, dar unul aflat în expansiune în perioada post-heideggeriană şi mai ales odată cu post-structuralismul; de asemenea, mai merită spus că acest teritoriu al filosofiei este din ce în ce mai des nu doar vizitat, ci chiar informat, amplificat nemijlocit de arhitecţi (Norberg Schulz, Frampton, Perez-Gomes, Koolhas din generaţia mai vârstnică, sau Greg Lynn, Maria Theodorou sau Neil Leach dintre cei cu care-s congener). Cum inter-regnul acesta nu este extrem de populat, nădăjduiesc ca parcurgerea lui în ambele direcţii să producă o mai mare înţelegere a beneficiilor reciproce pe care vizitarea domeniului celuilalt le poate aduce atât filosofului cât şi arhitectului.

Cred că este posibilă asocierea teoriei arhitecturii cu filosofia analitică, de bună seamă. RB ne şi dovedeşte premisele unei atare posibilităţi. Întrebările mele încep dincolo de coperta acestei teze reuşite, poate în perspectiva unei cărţi viitoare. Tangenţa dintre arhitectură (care, din multele care sunt? Doar teoria domeniului poate îndeplini sarcina de zonă de graniţă, dublu permeabilă?) şi filosofia analitică poate produce efecte analoage celei a întâlnirii dintre arhitectură şi deconstrucţie, în care practica însăşi (iar nu teoria ca observed practice) pro-pune întrebări filosofice? Pentru că a face un asemenea efort doar pentru a descoperi o (altă? Nouă?) etică a exercitării profesiunii de arhitect mi se pare, totuşi, prea puţin. Încă o întrebare: de ce întâlnirea, prin teorie, între arhitectură şi filosofie, oricare, dar nu între arhitectură (prin teoria proprie? Prin teoriile fiecăruia dintre domenii între ele?) şi alte domenii, la fel de fertile şi care, la rândul lor, s-au schimbat în ultimele decenii, precum literatura (deci, teoria literară) artele plastice (prin teorii ale vizualităţii) sau ştiinţele (prin domenii de frontieră precum ştiinţele complexităţii (geometriile non-standard), neuroştiinţele şi fizica contemporană, cu ale sale stupefiante redefiniri ale continuum-ului spaţio-temporal şi topologiile sale aproape indescriptibile?

În fine, o întrebare pe care teza nu o rosteşte, dar care mi se pare validă este şi aceasta: de ce are nevoie, pentru a se întâlni cu alte domenii, învecinate sau nu pe orizontală (dar care pot comunica prin trans-disciplinaritate), de o teorie a sa însăşi? Sau, altfel spus, este teoria arhitecturii o precondiţie pentru ca arhitectura însăşi să fie un obiect intelectual, un domeniu al cunoaşterii, iar absenţa teoriei - o condamnare a arhitecturii la autism?