19.01.2021
E ultima zi din an, e soare şi e călduţ. Cu soarele nu prea ştiu ce să fac. L-am văzut atât de puţin în ultimele săptămâni.

Anul trecut pe 31 decembrie eram la Paris. Mă uitam la Sena, învolburată, tulbure, fioroasă. Ca anul care urma şi despre care nu ştiam nimic.

Stătusem trei ore la coadă la Tour Eiffel şi renunţasem la o vizită la Orsay, tocmai din cauza unei alte cozi care şerpuia nesfârşită pe chei. Îmi dorisem atunci în gând să se întâmple ceva care să pustiască Parisul şi să mă lase să-l admir în voie fără să mă înghesui.

Golul şi liniştea care au urmat peste nici 3 luni m-au umplut de spaimă. Mi se părea că un spirit grotesc şi rău îmi făcuse pe plac în derâdere. Ca să-mi arate că e bine să-ţi alegi cu grijă dorinţele şi să nu te laşi purtat de tot soiul de impulsuri egoiste şi absurde atunci când le formulezi. Că viaţa e frumoasă atunci când palpită, te copleşeşte, te enervează, strigă la tine şi tu la ea.


Şi totuşi, cum a trecut 2020, dincolo de pustiu şi angoase de toate felurile?

Cel mai mult cred că m-am mirat. Pentru că niciodată nu mi s-a părut natura mai frumoasă. M-am mirat de flori, de muguri, de păsări şi de fluturi. De doi pui de ciobănesc, albi şi pufoşi, la fel de veseli ca noi că pot în sfârşit să umble pe dealuri fără declaraţie pe propria răspundere. De un lan de grâu unduitor descoperit din întâmplare într-o duminică de sfârşit de mai. De o căprioară oprită la margine de pădure şi de un măgăruş legat de gard, care pare că vrea să poarte o conversaţie.

Am făcut pâine şi am frământat cozonac, am decorat masa de Paşti cu flori de nu-mă-uita culese de pe câmp. M-am uitat la fotografii vechi, cu bunicii şi cu străbunicii în costume ţepene şi pantofi de lac.

Am recitit cărţi din adolescenţă şi m-am bucurat să le redescopăr fără grabă şi cu bucurie. Am ascultat teatru radiofonic zilnic la masa de prânz şi la cină.

Am descoperit că prietenia din copilărie e atât de trainică încât de-a dreptul o poţi lăsa moştenire.

Ce n-am putut să fac şi îmi lipseşte?

Să mă îmbrac elegant şi să mă duc la teatru. Să ies seara târziu de la spectacol, să mă zgribulesc de frig în rochia prea subţire, să fug înspre maşină şi să continui să visez. La ce-am văzut, la următorul spectacol planificat cu grijă şi cu bilete cumpărate din vreme.

Să mănânc tort de clătite şi să beau ceai de lavandă vineri seara, după concertul de la filarmonică. Să merg la cinematograf.

Să mă întâlnesc cu I. în centru, să bem cafea, să povestim, să comandăm desert. Să-mi iau cartea în geantă şi să pornesc sâmbăta dimineaţă prin oraş, să intru într-o cafenea şi să citesc oricât am poftă.

Să mănânc la restaurant, să umblu noaptea prin oraş şi să fie plin de lume. Să nu mai văd străzi goale şi pustii. Să mă înghesui, să stau la coadă, fără distanţă şi fără griji.

Şi, mai presus de toate, să mă înmoi în apa călâie a Dunării. Să merg acasă, la Brăila, să mă satur de gusturile şi mirosurile din copilărie. De care de fapt nu mă pot niciodată sătura. Să mă plimb pe străzi, să-mi amintesc. Să mănânc scrumbie afumată, plachie şi borş de peşte. Şi prăjituri cu frişcă. Cele mai bune din lume.

Sper să pot face toate astea în curând. Mai bine şi mai atent decât o făceam în trecut. Dar nu-mi fac planuri şi nu-mi mai stabilesc obiective.

Mă uit. Mă mir. Iubesc. Respir. Trăiesc. Şi toate celelalte vin de la sine.

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus