19.01.2021
Ianuarie

Anul Nou e sărbătoarea mea preferată încă de când eram mică, fiindcă îmi dă senzaţia că ceva se termină şi altceva începe. Anul vechi se termină şi începe cel nou. Scot de prin buzunarele pantalonilor banul de hârtie, pun la loc în dulap bluza cu paiete şi sutienul (neapărat) roşu şi purced la prima cafea pe 2020. Ca de fiecare dată, mă ia prin surprindere faptul că am aceleaşi gânduri. Mesaje pe telefon de la aceiaşi prieteni. Stau în aceeaşi casă. Îmi doresc aceleaşi lucruri. Am aceleaşi frici. Până şi cafeaua are acelaşi gust. Anul Nou seamănă izbitor cu cel vechi. În câteva zile, reîncepem la teatru. Abia în martie intru într-un proiect nou. Până atunci, îmi joc vechile spectacole. Mai iau o gură de cafea. Un an nou nouţ se întinde dinaintea mea. Deşi totul pare mai degrabă o continuare decât un început, îmi vine să chirăi de bucurie.

Februarie

Plec cu Alex într-un city break la Roma. Alex zice că se teme de virusul ăla din China, dar eu cred că, de fapt, se teme de avion. Totuşi, cu o zi înainte de plecare, am cumpărat de la farmacie primele măşti sanitare din viaţa mea. Alex a insistat să le purtăm în aeroport şi în avion. Când am ajuns la Roma, s-a produs o aglomeraţie ciudată la ieşirea din aeroport. Ne-am lămurit că fiecare om trebuia să treacă prin dreptul unui dispozitiv dubios şi să zăbovească acolo câteva secunde. Oare de ce ne face poze, am întrebat. Nu ne face poze, ne ia temperatura, a zis Alex. Mi-a venit să râd, dar nu am râs, ca să nu se supere. Jesus, ce idee! Am ajuns şi noi în dreptul angrenajului şi, ce să vezi, chiar ne lua temperatura. Ce ciudăţenia naibii! La metrou, eram singurii dubioşi cu mască. Alex a insistat să le purtăm. Roma mi s-a revelat mai romantică decât mi-o aminteam.

La cinci zile după ce ne-am întors, toate posturile de ştiri au explodat: sute de infectaţi cu virusul chinezesc în nordul Italiei. Alex se uită la mine cu subînţeles. Mie tot nu-mi vine să cred şi verific dacă nu cumva sunt fake news. Nu sunt.

Martie

S-a închis mai întâi grădiniţa Alexandrei. La câteva zile, s-a închis şi teatrul. Păi, şi proiectele mele? La sfârşitul lui martie trebuia să încep repetiţii! Ai şi tu răbdare, probabil că se amână până în aprilie, mi se răspunde. Între timp, hai să ţinem legătura cu publicul online. Hai! Se cheamă leapşa digitală. Un spectator transmite o replică unui anumit actor şi el se filmează zicând-o. Cool! Vine rândul meu. Mi se transmit replici. Mă panichez. Cum fac? Cum zic? E contra cronometru, aşa că mă filmez cum apuc şi trimit. Mă uit apoi la filmări. Mi se par horror. Nu sunt amuzantă. Nu pot să fac asta. De ce nu pot să fac asta? Ceilalţi colegi par că pot face asta lejer. Ce e în neregulă cu mine? Îmi spun că e din cauză că nu gust filmuleţele comice de pe net. Dar dacă nu e? Dacă nu mai pot juca? Hai, termină, în fiecare vacanţă mai lungă de o săptămână, acelaşi refren: dacă nu mai pot juca? Dacă nu mai pot juca? Nu te-ai plictisit?
Fac plimbări lungi cu Alex şi Alexandra. Descopăr lacuri, dealuri, păpurişuri, păduri, cărări. E superb.

Aprilie

Ne-am mutat la părinţii lui Alex, căci locuiesc pe malul Jiului, la marginea unei păduri. M-am apucat de alergat prin pădure, dar un timp nu le mărturisesc asta prietenilor. Pare că e interzis să ieşi din casă în alt scop decât aprovizionarea. O ard ilegal până la capăt: când alerg, nu îmi fac nici declaraţie pe propria răspundere. Replica "dacă nu mai pot să joc?" mi se înnoadă în minte în ritmul paşilor. Pădurea a înfrunzit sub ochii mei. Ia uite berzele! Dacă nu mai pot să joc? Iazul sclipeşte în soare. E superb! Dacă nu mai pot să joc? Nu se ştie când ne întoarcem la teatru. Se presupune că în mai. Păi şi proiectele? Se amână un pic. Dacă nu mai pot să joc? TAAAACI!!!

Fac temele de la grădi cu Alexandra. Treptat, casa bunicilor se umple de mânuţe-flori, mânuţe-baloane, iepuraşi-suport de creioane, cutii de lapte - casă pentru păsărele, felicitări-ursuleţ, câmpuri de flori - rame de fotografii.
Nu mi-e foarte frică de virus, dar mi-e foarte frică de mintea mea.

Mai

Mi-e teribil de dor să stau printre oameni şi asta mă surprinde. Mă credeam o persoană destul de solitară.

S-a terminat starea de urgenţă! Mergem la teatru să facem repetiţii de text. Întâlnirea cu colegii mă bucură, dar e mai puţin exuberantă decât m-am aşteptat. Spre marea mea surprindere, nu am foarte multe de povestit. Şi nici ei. Dacă nu mai pot să joc? Nu, asta nu se poate spune cu voce tare. Şi uite că pot să joc, doar repet! Serios, astea-s repetiţii? Doar spun un text. Ei toţi s-au descurcat cu online-ul. Eu nu m-am descurcat. De ce nu m-am descurcat? Pentru că nuuuu mai poţi să joci. Vocea din capul meu a început să-mi vorbească la persoana a doua, cu nuanţe neaşteptate şi accente ironice.

Alex repetă la un spectacol nou. Voi începe şi eu în a doua jumătate a lui iunie. În sfârşit! Da' dacă nu mai poţi? Ba pot, ai să vezi. Şi mai taci.

Iunie

Învăţ textul pentru noul spectacol. Avem puţin timp de repetiţii şi, de aceea, textul trebuie ştiut de la început. Ah, abia aştept! Da' dacă nu mai... Taci naibii! Pot.

Încep repetiţiile. Încă din primele minute, ceva nu e în regulă. Ceva nu se leagă. La mine. La ceilalţi se leagă. Merg acasă şi încerc să pun lucrurile cap la cap. Ţi-am spus că nu mai poţi să joci? Taci. Acum chiar taci. Mâine o să fie bine.

Dar mâine nu e bine. Nici poimâine. Când ajung acasă, sunt atât de panicată încât nu pot să mă joc cu Alexandra. Aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat. Corpul îmi atârnă inert şi mintea e blocată. Înţeleg ce vrea de la mine copilul, dar nu pot face. Fix ca la teatru. Nu mai pot să joc. Şi nu mai pot să mă joc. Vocea din capul meu chicoteşte şi cântă încetişor: ce ţi-am ziiiiis? Ce ţi-am ziiiiis?

Din zi în zi, lucrurile se înrăutăţesc. Ca să evoluezi, trebuie să-ţi fie greu, îmi zic. Să ieşi din zona ta de confort. Mi se explică. Mi se ţin prelegeri. Le ascult, încerc să mă conformez. Aparent, nu reuşesc. Apare o voce nouă în capul meu. Pleacă!, spune. Ieşi! Nu mai poţi să joooci!, fredonează cea veche. Ba poţi, da' nu aici, zice cea nouă. Ieşi din proiect! Dar nu am mai ieşit din nici un proiect! Nu am abandonat niciodată! Nu mai poţi să joci! Pleacă! GURA!!! NU plec nicăieri. Şi o să vezi că pot să joc, în pizda mă-tii!

Iulie

Pe 1 iulie am ieşit din proiect. Mă simt uşurată, iniţial. Îmi dau seama că ar fi trebuit să o fac mai demult. Nu sunt bine, dar câteva zile au încetat toate vocile. Şi pot să mă joc din nou cu Alexandra, ceea ce e minunat. Doar din când în când îmi sună în cap fragmente din textul spectacolului. Vorbe pe care nu o să le mai spun niciodată pe scenă. Lasă. E mai bine aşa.

Începe stagiunea de vară. S-a montat o scenă în spatele teatrului şi, vreme de vreo două săptămâni, vom juca acolo. Am două spectacole. Vocea reapare: dar tu nu mai poţi să joci. Pentru prima oară, mă aşez la vorbă cu ea. Crezi? o întreb. Da, îmi răspunde ea ferm. Nu mai poţi. Ai văzut şi tu. Eşti varză pe online, eşti varză la scenă. Nu mai poţi, asta e. Îmi vine să sun să anulez spectacolele. Măcar pe primul. Nu îndrăznesc. Decid să nu vorbesc cu nimeni despre asta. Pentru că, dacă o fac, gândul acela nu va mai fi doar în capul meu. Aşa, pot pretinde că nu există. Pot?

Aştept în culise să înceapă spectacolul. Tremur. Încerc să îmi controlez respiraţia. Ce cauţi aici? Nu mai poţi să joci! Nu ţi-e clar că nu mai poţi? şuieră vocea. Nu, nu mi-e, îi răspund stins şi cu senzaţia că mint. Pleacă! Fugi! O să te faci de râs! Da chiar, mă gândesc. Cum ar fi să fug? Da, da! se bucură vocea. Asta trebuie să faci! Nu o mai ascult. Mă concentrez pe respiraţie. Intraţi, ne spune regizorul tehnic. Trag aer în piept şi intru.

La aplauze, văd oamenii din public cu mască şi mă buşeşte plânsul.

August

Sunt în Grecia, la mare, cu Alex şi Alexandra. Am închiriat un bungalow la zece metri de plajă, într-o livadă de măslini. E cel mai frumos loc din lume. Înot mult. Gândurile mi se învârt în cap în ritmul braţelor: nu oricine / poate să lucreze cu oricine / e normal / ceea ce s-a întâmplat / ba nu ba nu / tu nu ai putut / nu ai putut tu / şi nici nu o să / nu o să mai / ba o să mai / ba nu o să mai / pooooţi. Pe 17 august începe Radu Afrim un proiect nou. Ca de obicei când e pe cale să înceapă Afrim, am inima cât un purice. Mereu sper să joc. Acum e ceva în plus în speranţa asta. Sau în minus, nu reuşesc să îmi dau seama.

Aflu că joc la Afrim şi sar în sus de bucurie. Dar dacă nu o să, începe vocea. Ba o să, o contrazic imediat, la Afrim nu ai cum să nu poţi juca! Ba ai cum, ai să vezi, răspunde vocea sec.

Încep să am ameţeli ciudate. Cred că de la herniile cervicale, îmi zic. Nu îmi trece de la înot. E, o să treacă până la urmă. Asta îţi mai lipsea, mârâie vocea, satisfăcută, să mai ai şi creieru-n ceaţă pe deasupra. Acum chiar că nu mai poţi. Îmi amintesc de filmele cu exorcişti. Orice demon care te face să mergi pe pereţi, să-ţi răsuceşti capul la spate sau să vorbeşti în sanscrită mi se pare amuzant pe lângă demonul Nu mai poţi.

Încep repetiţiile. Am ameţeli din ce în ce mai mari. N-o să poţi, şuşoteşte vocea. Nu vezi că eşti bolnavă? De data asta nu o mai contrazic. Mă gândesc să renunţ. Dacă renunţ acum, totul s-a terminat. Oricum s-a terminat, întăreşte vocea. Nu mai poţi să joci. Nu o să mai poţi niciodată. Şi eşti şi bolnavă.

După ce se termină repetiţia, îi spun lui Alex că îmi e foarte rău, că sunt foarte ameţită. Mă ia de mână: e atac de panică. Tot timpul te ia ameţeala când intri în sala mică. Mă enervez. Eu nu am atacuri de panică! Eu sunt raţională! Când îţi spun că îmi e rău, îmi e rău! Ajung cu greu acasă. Pe drum, a apărut o nouă voce: o să mori curând. Ai o boală gravă. Încep să tremur din toate încheieturile. Îmi aud dinţi de sus cum se lovesc de cei de jos. Ce ciudat, nici nu îmi e frig. Cheamă salvarea! Chem salvarea, dar eu îţi spun că e atac de panică. Termină cu tâmpeniile, cheamă salvarea, mor!! A venit salvarea. Doi doctori îmbrăcaţi în astronauţi au intrat în casă. Le explic care e problema. Nu le văd prea bine ochii, dar par a mă privi cu blândeţe. E atac de panică, spune unul din ei. Cum??? Nu se poate!!! Păi, de când am venit noi, nu v-am văzut tremurând şi nici nu păreţi ameţită. Păreţi perfect normală. Îmi dau seama că au dreptate.

Septembrie

Repet! Repet! Pot! Doamne, incredibil, nu am o boală incurabilă! ŞI POT SĂ JOC!!!!

Octombrie

Am avut premiera. E minunat! Am senzaţia că e cel mai frumos proiect în care am jucat vreodată. Nu, nu e doar o senzaţie. Pentru mine, chiar e. Nu pot să cred că se termină. Plâng câteva zile, dar mă simt în mare formă. Abia aştept să jucăm iar! Cu o zi înainte de al doilea spectacol, se închide teatrul. Craiova a depăşit rata de infectare de şase la mie. Nu se poate, nu e drept, vreau să joc, trebuie să joc, vreau să repet. Dar dacă nu mai poţi să joci, susură vocea, slab. Marş, mârâi la ea. Vocea schelălăie şi dispare. Poate săptămâna viitoare scade numărul de infectaţi şi se deschide teatrul.

Noiembrie

Teatrul e în continuare închis. Sunt furioasă şi furia mă face ca, pentru prima dată anul ăsta, să mă gândesc la teoria conspiraţiei. Mă calmez lecturând Ivanov de Cehov cu studenţii, pe la terase. Ne prinde poliţia doişpe la masă. Vreo trei poliţai mascaţi şi un inspector ne legitimează pe toţi şi ne scriu amenzi. Nu pot să cred. Ne luăm amenzi că citim Cehov şi bem apă plată la terasă. Poliţiştii se răzgândesc. Cred că din cauză că şi lor li se pare absurd. Ne lasă în pace. Poate săptămâna viitoare se deschide, totuşi, teatrul.

Decembrie

Nu s-a deschis teatrul. Pe 6 ianuarie încep repetiţii noi, că de repetat, se poate repeta. Abia aştept! Dar dacă... începe vocea. Ba pe-a mă-tii, îi răspund. Tace, dar nu pleacă. Stă acolo, într-un colţ, şi aşteaptă.

La noapte e Anul Nou, sărbătoarea mea preferată. Îmi pregătesc hainele. Ceva roşu. Şi un ban, să nu uit. Mama lui Alex găteşte peşte. Mâine începe un an nou-nouţ.

*
 
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus