Acest text este o înşiruire a acestor momente, în ordinea în care sunt developate de memoria mea, încă mahmură. Nu pot garanta că m-am trezit. Ca atunci când bei, te trezeşti, bei din nou şi nu mai ştii dacă realitatea are culoarea treziei sau tot pe cea a beţiei, dar ce contează, pentru că matematica este abstractă şi schimbarea unei cifre în numărătoarea anilor nu poate schimba culoarea realităţii. Habar n-am ce-a fost anul 2020, dar cert e că a trecut.
E noaptea de Înviere şi ies pe balcon cu o lumânare aprinsă. Blocurile din cartier sunt foarte apropiate unele de altele şi, de la balconul meu, pot vedea vieţile celorlalţi destul de bine. În carantină, l-am văzut pe vecinul de vizavi cum se masturbează în dormitor. Două etaje mai jos, în sufragerie, am văzut două fetiţe care dansează pe clipuri de pe YouTube. L-am văzut pe bătrânul care fumează într-un balcon înghesuit cu tot felul de lucruri probabil inutile. Cuplul tânăr, care ia masa împreună în fiecare seară. Femeia singură, care găteşte şi uită să deschidă hota. Bărbatul care ţine pisica în afara geamului şi o ameninţă că-i dă drumul. Toate gospodinele care se răstignesc în afara geamurilor în numele curăţeniei desăvârşite. Toţi pensionarii care vorbesc duminica la telefon cu rudele lor şi privesc visători pe geam. Ne privim unii pe ceilalţi fără să vrem, ca şi cum am fi publicul propriului nostru circ, priviţi oamenii în cuşti, în curând vor face acrobaţii, acum se odihnesc.
E noaptea de Înviere şi toţi vecinii ies la balcoane cu lumânări aprinse. De undeva, cineva strigă Hristos a înviat! şi altcineva răspunde Adevărat a înviat! Apoi altcineva strigă şi altcineva răspunde. La un moment dat se aude şi vocea unui copil. Aproape că i-am auzit părinţii spunându-i Hai, ţipă şi tu, nu fi bleg! Cineva începe să cânte Hristos a înviat din morţi, de la un alt balcon. Vocea se sparge de pereţii termoizolaţi ai blocurilor şi pare doar bocetul unui cerşetor de pe stradă. Nu are nimic din sublimul cântecului cântat de un cor în biserică. Ping-pong-ul de urări timide între balcoanele din cartier a continuat câteva minute, ca şi cum oamenii şi-ar fi spus Salut, nu ştiu cine eşti, dar te cunosc, văd în fiecare zi cum îţi duci existenţa între câţiva pereţi, şi eu fac la fel! E naşpa rău perioada asta, dar o să treacă! Sau poate n-o să treacă niciodată, dar acum sărbătorim împreună şi pare că e ceva special. Apoi toată lumea a intrat în case şi s-a culcat. Nimănui nu-i pasă că a înviat Hristos.
Cu câteva zile înainte de Înviere, fac curăţenie şi mâncare cu o compulsivitate obsesivă. Mi-au ieşit aproximativ 230 de sarmale, şi nimic nu a fost mai greu decât să găsesc frunze de viţă de vie în pandemie, aşa că aş face bine să le mănânc pe toate! De ce am făcut atâtea sarmale? Păi, pentru că e o activitate migăloasă şi relaxantă să îndeşi orez fiert într-o frunză şi, totodată, ca să umplu vidul creat de primul Paşte petrecut în lipsa familiei? Nu ştiu.
La câteva zile după Înviere, merg pe stradă cu o caserolă în mână şi simt cum îmi plesneşte capul de la atâta adrenalină. Merg la prietena mea să-i duc nişte sarmale nu este un motiv legal, regăsit pe declaraţia pe propria răspundere, iar în faţa mea e maşina poliţiei cu girofarele aprinse. Eu nu am făcut niciodată nimic ilegal, n-a fost nevoie să mă legitimez, nu am niciun motiv să mă tem, dar îmi bubuie inima când trec pe lângă maşina poliţiei, pentru că risc o amendă pe care nu mi-o pot permite, din cauză că am făcut prea multe sarmale şi lumea asta o ia razna!
Prima întâlnire cu prieteni, după o lună şi ceva de carantină, a fost ca atunci când ajungeam primii la majorate, în adolescenţă, încă erau adulţi prin preajmă şi trebuia să stăm cuminţi la masă. Am uitat să socializăm? Nu am ştiut niciodată. Mâncăm sarmale în linişte, sfidăm legea ca să fim împreună, nu ştim ce să ne spunem, suntem cu toţii varză, dar măcar ne avem unii pe ceilalţi.
Prima îmbrăţişare cu prieteni, după o lună şi ceva de carantină, a fost orgasmică şi penibil de lungă. Încă puţin. Aşa se simte un corp lipit de corpul tău? Uau. Încă puţin. Aşa miroase un corp lipit de corpul tău? Încă puţin. Am fi putut să facem asta până acum şi ar fi fost la fel de plăcut? Încă puţin. Doamne, ce bine e să respiri în acelaşi timp cu altcineva! E magic. Încă puţin. E ca şi cum ne-am sincroniza sufletele, îţi aud respiraţia în ureche şi nu mă pot abţine să nu respir şi eu în acelaşi ritm! Hai să ne dezinfectăm.
Supermarket. Cumpăr, în cantităţi moderate, pâine, pateu vegetal, salam de biscuiţi, hârtie igienică şi tresar la fiecare strănut sau tuse din jur. Spun primele patru strofe din Luceafărul în timp ce mă spăl pe mâini şi dezinfectez tot ce ating. E începutul carantinei.
I have a good feeling about this!
Eu pot. Fac yoga online. Parcurg lucrări feministe cu viteza cu care sunt scanate paginile la xerox. Scriu lucrarea de disertaţie cu numele Tema violenţei sexuale în dramaturgia română contemporană, sub îndrumarea Mihaelei Michailov. Mi-e dor să merg la facultate, în sala prăfuită de la mansardă. E incredibil câte pot afla de pe Internet doar tastând cuvântul VIOL. Sfântul Internet e generos cu mine şi îmi arată cum să piratez lucrări academice sau documente la care nu aş fi avut acces vreodată. Mă uit la filmuleţe random, spionez vieţile virtuale ale celorlalţi şi particip la cursuri pe Zoom. Mulţumesc că exişti, Internetule! Ţin post. Nu mănânc carne şi nu particip la delapidarea capitalistă a resurselor pământului. Sunt un om bun.
Partenerul meu are ambiţia asta, că noi doi putem supravieţui în cele mai vitrege condiţii de viaţă şi dacă se întâmplă vreodată o catastrofă, noi doi avem bagajul pregătit. Încep să-l cred. Supravieţuirea nu e atât de grea. Nu-i atât de greu să te izolezi şi să-ţi reduci resursele la minim. Dacă reuşim să trecem peste asta, putem pleca oriunde. Putem trăi pe malul unei ape, pe vârf de munte, într-o tabără de refugiaţi, în gulag, oriunde. Dragostea e un instinct de supravieţuire. E ceea ce te face să arunci plapuma peste celălalt, când te trezeşti noaptea din somn, ca să nu moară naibii de frig. În bagajul nostru avem: cremene şi amnar de aprins focul, chibrite impermeabile, lanternă cu dinam, pături termoizolante, briceag elveţian, fluier de speriat animalele sălbatice, busolă, mini-trusă de prim ajutor, sticlă de filtrat apa, lopăţică de îngropat deşeurile perisabile, mănuşi de lucru şi un radio vechi. Ne despărţim. Ne despărţim? Ne despărţim.
O urăsc pe instructoarea de yoga, îi urăsc vocea de mamă cicălitoare care îmi spune să ţin gâtul întins, să bag piciorul pe sub mână, poftim?!, să răsucesc capul şi să privesc în sus, să mulţumesc soarelui şi să-mi amintesc intenţia setată la începutul cursului, să respir, nu uita să respiri, să încordez muşchii şi să expir pe mişcare, te urăsc, să apropii nasul de genunchi, te urăsc, dog pose, child pose, warrior pose, te urăsc, cat pose, cobra pose, locust pose, te urăsc din tot sufletul!
Depresia loveşte cel mai tare dimineaţa. Deschid ochii şi o nouă zi, poate chiar aceeaşi, se încăpăţânează să înceapă, din nou şi din nou, la fel, soare primăvăratic, păsări ciripesc, acelaşi pat, aceeaşi plapumă, închid ochii, Vrei să ieşi din depresie?, skip, Doar tu poţi să controlezi felul în care te simţi!, skip, Fii pozitiv şi totul se va rezolva de la sine!, skip, Nu eşti bună de nimic, Nu vei reuşi niciodată să te ridici din pat, O nouă zi nu va începe niciodată pentru tine, mă culc la loc, mă trezesc din nou, aceeaşi zi, băga-mi-aş, de ce durează atât de mult?!, închid ochii, vreau la baie, dar nu mă pot mişca, adică pot, dar nu vreau, nimeni nu înţelege drama acestui personaj, de ce suferi?, habar n-am, aş vrea să nu mai sufăr, dar e o forţă peste capacităţile mele de înţelegere a propriei minţi. Depresia este o boală şi nu ar trebui să mai foloseşti cuvântul ăsta, decât dacă e un diagnostic pus de un medic de specialitate. Ar trebui să ceri ajutor. Cum cer ajutor fără să deschid gura? Tot ce sper este ca anul ăsta, omenirea să fi înţeles că sănătatea mintală e o prioritate.
Învăţ să fiu singură. Eu nu am fost niciodată atât de singură. E minunat.
E noapte, mă plimb pe străzile din Sofia, pandemia nu a ajuns încă în Europa, e abia în China, sunt într-o rezidenţă artistică organizată de asociaţia InCap, Bucureşti, în parteneriat cu asociaţia Radar, Sofia, îi spun unui taximetrist bulgar că sunt dramaturgă, în engleză, iar el e foarte impresionat, îmi spune că nu a mai avut niciodată un pasager dramaturg. I made it, bitches! Singurătatea capătă o peliculă interesantă când eşti într-un loc în care nu înţelegi deloc limba, ca şi cum ai fi în interiorul protector al unui balon de plastic transparent. Pe stradă, mă întâlnesc cu nişte oameni beţi. Acasă, aş fi fugit pe celălalt trotuar. Aici, trec nonşalantă pe lângă ei. La masă, în restaurant, mi-aş fi forţat atenţia să rămână în telefon, dar o las să se sprijine suav de feţele celorlalţi oameni, de conversaţiile lor necunoscute, de locul ăsta străin, în care nu ştiu dacă voi mai ajunge vreodată, dar care acum devine familiar doar pentru că mă conţine.
Am 27 de ani şi e prima dată în viaţă când am o cameră doar a mea. E temporară, dar e a mea. Scriu, mă scobesc în nas, dansez pe manele, mă uit la filme porno şi mă masturbez. Sunt liberă şi ca să fiu liberă nu a trebuit să ies în natură, ci să mă închid într-o cameră şi să îmi dau voie să exist aşa cum sunt. Dragostea de sine e un instinct de supravieţuire. E ceea ce te face să arunci plapuma peste tine, când te trezeşti noaptea din somn, ca să nu mori naibii de frig.
Prima ieşire în natură, după o lună şi ceva de carantină, a fost ca ispăşirea unei condamnări la pedeapsa maximă cu închisoarea. Văd frunzele cum se mişcă în copac, purtate de vânt, şi plâng. Bine, lăcrimez. Mă simt iertată pentru toate momentele în care mă holbam la nemişcarea lucrurilor din cameră, în loc să fac ceva productiv. Mă simt iertată pentru fiecare dată când am ales să stau în casă, în loc să ies afară. Mă simt iertată că am ignorat natura, pentru că ea, în bunătatea ei, m-a aşteptat să ies şi mi-a arătat frumuseţea ei mişcătoare.
Prima dată când am auzit o boxă la volum maxim, după o lună şi ceva de carantină, am îmbrăţişat-o şi am adormit cu ea la piept. 120 de bpm, muzică de drogaţi, noapte bună sau bună dimineaţa, nu-mi pasă, în sfârşit nu mai aud melodia repetitivă a trecerii timpului.
Sunt în Cluj, la rezidenţa Fresh Start de la Reactor, spaţiu de creaţie şi experiment, cu alţi şase-şapte tineri, şi numărăm în cerc, cu ochii închişi, până la 20 şi înapoi. Performăm. Ce cuvânt! Forma asta de artă şi de a fi împreună ne salvează pe toţi de la derivă. Nu ne cunoaştem sau abia ne-am cunoscut, dar suntem uniţi pe veci de vulnerabilitatea pe care ne-o arătăm reciproc, ca pe nişte cicatrici de care suntem, în sfârşit, mândri. Vorbim despre politică, guvern, artă în timpul pandemiei, istorie, e important că am ales să facem asta, ar trebui să fim susţinuţi de stat, hotărâm să schimbăm lumea, facem un performance şi pentru tot Restul vieţii noastre ne vom aminti ce greu a fost, ce cald a fost, şi bine.
Îmi redefinesc relaţia cu arta care îmi aduce atâta validare. Vulnerabilitatea înseamnă putere. De fiecare dată când scriu, simt cum îmi leg o sfoară de mijloc şi cobor într-o fântână, în care am aruncat, în decursul timpului, tot ce părea inutil sau nu puteam duce: gânduri, emoţii, amintiri, traume, fire de păr, noroi, murdărie, parfum şi săpun. Apa mă cuprinde, rece şi tulbure, şi toate lucrurile astea se lipesc de mine, ca-ntr-un film de groază, în care sunt înghiţită. Trebuie să scriu, să scriu mult, ca să le scot din fântână şi să mă uit la ele. Abia atunci le recunosc şi le pot descrie. Sunt într-o cameră de hotel, împreună cu alţi oameni, de pe alt continent. Ne uităm la premiera online a operei Salvarea nu vine de sus, al cărei libret l-am scris eu, în cadrul proiectului Fidelio EŞTI TU!, organizat de Institutul Goethe, în parteneriat cu Universitatea de Muzică şi Centrul Cultural Replika. La final, oamenii mă felicită şi îmi spun că au înţeles exact ce am vrut să spun cu textul. Habar n-am ce am vrut să spun cu textul. Ce bine e să fii înţeleasă de oameni care nu te cunosc! Ce bine e să fii înţeleasă! Ce bine e să fii validată.
Ploaia cade mărunt peste oraşul Botoşani şi decoraţiunile de Crăciun sunt aceleaşi ca anul trecut. Nu mi-am mai văzut părinţii de nici-nu-mai-ştiu-când şi brusc, există din nou Covid, a încetat să existe vreodată?, cel mai tare mi-e frică să nu-mi îmbolnăvesc părinţii, sau mai rău, bunica, dar oricum nu rezistăm mai mult de câteva zile în casă, fără să apese cineva un buton şi să declanşeze acele discuţii ca nişte bombe nucleare, ce numai în familie pot exploda. Poate am fost atât de singură anul ăsta, încât am uitat cum ar trebui să fiu cu ei. Terasele din oraş, două la număr, se închid la ora 21 şi nu pot susţine dorinţa de socializare a tineretului anxios, întors acasă de sărbători. Nu mai mergem cu colinda, dar primim preotul cu icoana Naşterii Domnului în casă. Facem curăţenie şi mâncare cu o compulsivitate obsesivă şi ne uităm la televizor. Totul e la fel şi în acelaşi timp diferit.
Sunt asistentă de regie şi filmăm scena asasinării preşedintelui Franţei, în secolul al XIX-lea, ficţiune, nu documentar, la Palatul Bragadiru din Bucureşti, cu o sută de oameni la figuraţie. Motor! Acţiune! Haos. Stop! Reluăm! Motor! Acţiune! Mai bine. Stop! Reluăm! Motor! Acţiune! Stop! Avem! Îmi imaginez că sunt regizoarea filmului Anul 2020, spun Stop! Reluăm! De data asta, fără pandemie. Motor! Acţiune! Mă uit în monitor la cum ar fi fost viaţa fără această pandemie şi de la februarie, nu mai am imagine în monitor. Filmul bate viaţa. Muncesc non-stop şi îmi place, nu am timp de conflicte interioare, întrebări existenţiale, crize de maturizare. În fiecare zi, îmi iau figuraţia şi ne prefacem că e alt timp, alt spaţiu, altă viaţă.
Am o pisică. Singurătatea e mult mai uşor de suportat cu un animal alături. Mă uit la ea, cum doarme ca o bucăţică de unt uitată la soare, o mângâi pe blană, iar ea deschide leneşă ochii şi mă priveşte cu cea mai pură dragoste de care este capabilă o vietate şi mă gândesc că nu-ţi trebuie multe ca să fii fericit şi că anul 2020 chiar a fost plin de revelaţii şi sunt norocoasă să fiu unde sunt. Apoi pisica îmi prinde mâna şi începe să mă muşte.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)