20.01.2021
Am citit acum vreo zece ani o carte despre asediul Leningradului. Prima parte a cărţii este sfâşietoare în acelaşi registru ca Cernobîl sau Colectiv: o risipă absurdă de resurse şi vieţi cauzată de incompetenţă, iresponsabilitate, obedienţă politică sau o combinaţie a tuturor celor de mai sus. Deşi revoltătoare până la incandescenţă, toate sunt traiectorii narative care îmi erau previzibile şi familiare încă dinainte de a citi cartea.

Dar apoi începe asediul - şi disperarea aproape animalică a leningrădenilor. Mi se spune destul de frecvent că sunt brutal în conversaţii (pentru că sunt). Cu toate astea, deşi am vorbit cu nenumăraţi prieteni despre cartea asta, am refuzat cu obstinaţie să povestesc vreodată măcar o singură istorioară care m-a impresionat din Leningrad. Indiferent cât era noaptea de târzie sau câte pahare de vin vom fi împărţit, am găsit întotdeauna că ar fi prea indecente pentru actori şi prea traumatizante pentru ascultători să fie aruncate în mijlocul unei conversaţii.

Incidental, autoarea cărţii, acuzată că a exploatat imagini excesiv de şocante, a declarat în interviuri că a refuzat să includă imaginile pe care le-a considerat excesiv de şocante de-a lungul cercetării. Altfel spus, eu refuz să vorbesc despre lucrurile pe care le consider şocante din plaja lucrurilor pe care le-am văzut - însă autoarea deja a refuzat să-mi arate mie lucrurile pe care le-a considerat excesiv de şocante dintre cele pe care le-a putut vedea ea. Iar istoria a consemnat doar imaginile pe care cineva le-a putut fotografia - imagini prin definiţie suficient de puţin şocante încât cineva să aibă în mână un aparat de fotografiat încărcat cu film şi un deget care să poată declanşa.

Asediul Leningradului a durat doi ani şi patru luni, iar numărul ruşilor decedaţi acolo depăşeşte toate pierderile de vieţi americane şi britanice de-a lungul întregului război. Ei bine, citind aceste istorii terifiante, constaţi că oamenii rămăseseră oameni. Nu întregi, desigur - dar oameni. Cu loialităţi, cu animozităţi personale meschine, cu visuri despre "după", cu micile lor vieţi, atâta cât s-au putut ele trăi. Un şoc teribil iniţial - însă apoi adaptare.

Adaptare. Asta n-am înţeles acum zece ani, când am citit cartea asta. Cum te adaptezi la aşa ceva?! E pur şi simplu prea mult, prea teribil, e un fel de a supravieţui prea îndepărtat de norme ca să poată fi alăturat ideii de adaptare!

Sunt multe motive pentru care pandemia începută acum un an şi ceva nu se poate compara cu asediul Leningradului: nu doar că asediul este incomparabil mai revoltător din punct de vedere moral, dar în plus tragedia pandemiei este incomparabil mai uniform distribuită: numărul global al deceselor cauzate de coronavirus a depăşit numărul pierderilor ruseşti din Leningrad abia în decembrie 2020. Totuşi există paralele interesante.

Pandemia s-a dezlănţuit asupra omenirii dintr-o ţară cu o cultură autoritaristă şi a fost scăpată de sub control din cauză de incompetenţă, iresponsabilitate, obedienţă politică sau o combinaţie a tuturor celor de mai sus. După care a început o disperare aproape animalică. Apoi adaptare.

Viteza noastră de adaptare a depăşit viteza cu care a crescut numărul cazurilor, numărul deceselor şi însăşi viteza de apariţie a mutaţiilor mai agresive ale virusului. Corelaţia netă cumulată este delicios de paradoxală: cu cât lucrurile au mers mai rău, cu atât ne-am relaxat mai mult! Dacă ar fi prevestit cineva traiectoria asta în martie anul trecut am fi crezut cu toţii că locul unei astfel de persoane e la balamuc - dar iată o planetă întreagă comportându-se la prima vedere întocmai ca nebunii.

Poate o să spuneţi că astea sunt observaţii subiective, însă există şi indicatori obiectivi ai vitezei cu care ne-am adaptat unei situaţii nemaiîntâlnite în cursul vieţii noastre. Bună parte din industria IT a văzut o creştere semnificativă de-a lungul pandemiei; numai Apple şi-a crescut valoarea cu 60% în primele două trimestre ale lui 2020 şi a devenit prima companie americană evaluată la peste două trilioane de dolari (un trilion este un milion de milioane). China a fost un beneficiar net al pandemiei din punct de vedere economic - însă şi mai important, a fost unul dintre puţinii actori globali care a reuşit creştere în cifre absolute, ceea ce i-a mai adus încă 1% din cota globală de piaţă. În SUA, rata de economisire personală a crescut atât procentual cât şi în cifre absolute.

Sursa: bea.gov - Bureau of Economic Analysis, agenţie federală din US Department of Commerce

Nu încerc să spun că pandemia are efecte economice pozitive - are efecte negative certe, grave, de lungă durată, pe multe planuri. Însă viaţa nu s-a oprit în loc; aşa cum facem întotdeauna, ne-am adaptat. Iar adaptarea asediaţilor din Leningrad şi, mai recent, adaptarea unei întregi planete la tragedia anilor din urmă m-a făcut să mă întreb: dacă ne adaptăm atât de repede la tragedii încât depăşim viteza ameţitoare a veştilor proaste, oare cât de repede ne adaptăm la veşti bune?

Cât de repede ne adaptăm la fericire?

Natura noastră, inerent adaptivă, infinit adaptivă, ne face imuni la fericire de lungă durată. Fericirea este prin definiţie momentul de tranziţie de la o stare mai rea la o stare mai bună - nu este trăirea pe termen lung a stării de bine; ne adaptăm aproape instantaneu la starea mai bună şi nu avem cum să mai găsim acolo o sursă de fericire.

Nu ştiu alţii cum or fi, dar eu găsesc eliberare şi confort în gândul ăsta. Uneori ne simţim vinovaţi că nu suntem mai fericiţi decât suntem, însă chiar nu avem de ce: suntem literalmente prea adaptabili pentru basmul în care trăim fericiţi până la adânci bătrâneţi. Putem să ne dăm permisiunea să fim mai împăcaţi cu deciziile noastre, să fim mai mulţumiţi cu viaţa noastră, cu prietenii noştri şi cu situaţia noastră personală şi profesională. Fiindcă eterna insatisfacţie cauzată de absenţa fericirii eterne erodează fericirea reală - or fericirea eternă e o fantasmă la fel de iluzorie precum gândul că ne-ar îngenunchea un amărât de asediu sau o sărăcie de pandemie.

Departe de mine să fac apologia fatalismului sau defetismului; cultura est europeană este deja saturată şi fără ajutorul meu de "las' că merge şi-aşa", "putea să fie mai rău" sau "cum o da Dumnezeu". Vorbesc despre un efort deliberat de reevaluare şi îmbrăţişare matură a motivelor obiective de mulţumire şi recunoştinţă, a lucrurilor bune din vieţile noastre pe care uneori le pierdem din vedere în marşul infinit către mitul fericirii eterne. Iar acesta este un proiect care poate fi abordat atât la nivel personal cât şi la nivel de grup. De pildă noi am decis ca începând de anul ăsta să celebrăm la fiecare câteva luni micile noastre motive de mulţumire şi apreciere sub egida unei sărbători pe care am inventat-o cu ocazia asta: Micromulţumiri.

Scopul acestei sărbători este să exprimăm explicit motivele de mici mulţumiri; nu să căutăm cine ştie ce acte majore de eroism în serviciul umanităţii ci să verbalizăm orice fel de apreciere reciprocă onestă. De aici şi numele - în loc să ne blocăm într-un efort cerebral de căutare a unor elogii majore, mai bine vorbim natural despre multele gesturi cotidiene pe care le apreciem, despre recunoştinţa pe care o aflăm în multele lucruri mărunte care ne fac viaţa mai frumoasă şi în general despre mai micile sau mai marile noastre motive de mulţumire.

Nu e un lucru rău de învăţat de la o pandemie - dar o să fiu de o mie de ori mai mulţumit atunci când o să se termine naibii odată!

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

1 comentariu

  • Exerciţiul micromulţumirii
    Carmen Stoianov, 20.01.2021, 08:35



    …vine la pachet cu aritmetica sa; adunarea fiecărui gest de normalitate – cât de mic, dar totuşi: gest, acţiune şi devenirea în gesturi, acţiuni …..aceste gesturi ar trebui făcute ori măcar observate la ceilalţi şi apreciate prin cuvânt rostit; este ceea ce ne propune Bogdan Stăncescu drept remediu la obositoarea şi deloc dorita stare de incapacitate a trăirii doritei fericiri…..pentru că, pur şi simplu, nu o mai putem simţi şi trăi la cotele la care s-ar cere.
    De fapt, este un exerciţiu de trăire a fiecărei clipe, de viaţă, valorizând ideea de frondă, de rezistenţă (fie ea şi pasivă) în faţa asalturilor nemiloase ale unei realităţii pe care suntem siliţi să o înfruntăm cu singura armă pe care o avem la îndemână: trăirea.



Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus