Faţă mirată, faţă mirată, faţă furioasă, faţă intrigată, faţă zâmbitoare în spatele căreia e o persoană care zice în sinea ei: "Las-o, e dulce, trece prin 'miracolul' maternităţii", faţă mirată, faţă mirată, inimioară? A, e de la mătuşa-mea, ok.
De ce a fost un an bun.
În 2020 am devenit mamă. Dar nu numai de asta îl trec la câştigători, ci şi pentru că la sfârşitul lui erau în continuare aici toţi cei iubiţi de mine. Acesta e mereu un motiv să consideri că un an a fost bun, indiferent că e pandemic sau nu.
Ianuarie
Mi-am petrecut Revelionul la Sinaia cu oameni dragi. Am învăţat să mă dau cu placa, deşi mi-era teamă că aş putea să-mi rup ceva sau să am dureri mari de la căzături. Am avut dureri mari de la căzături. De rupt, n-am rupt nimic. Important a fost că am acţionat în pofida fricii.
Pe măsură ce au trecut anii mi-am dat seama de ceva foarte valoros: când apelezi la rezervele de curaj, ele nu se golesc, ci se îmbogăţesc; primeşti în schimbul lor încredere în tine şi în viaţă. Încrederea sporeşte curajul. Vedeţi cercul?
Uite, de exemplu, după ce am trecut prin experienţa naşterii naturale am fost sigură că X-men există şi eu sunt una dintre ei. Când am ieşit din maternitate chiar m-am gândit că probabil aşa s-a simţit şi Iisus când mergea pe apă. Adevărul e că toate trec. Sentimentul de omnipotenţă s-a estompat cam după două săptămâni de nesomn.
Miracolele din Ianuarie
Primul a început în ziua de Bobotează când am găsit o pisică bolnavă. Din păcate, nu am reuşit s-o salvez, dar am reuşit să strâng împreună cu Ilinca Manolache (Mother of Cats) o sumă măricică din donaţii, bani ce au ajuns la noi în buzunar. Nu. Au ajuns la o asociaţie care se ocupă cu salvarea pisicilor şi am putut să ajutăm concret nişte cazuri grave.
Apoi, am aflat că am pierdut un proiect de teatru pe care mi-l doream mult. Totuşi, în aceeaşi zi, o oră mai târziu, am aflat că voi începe un alt proiect alături de o echipă minunată, într-un teatru independent unde îmi doream de foarte mult timp să joc.
Pe la mijlocul lunii, în timp ce mă plimbam prin Lidl, m-am uitat la raionul cu haine pentru bebeluşi şi am ştiut că asta îmi doresc. Haine pentru bebeluşi. Nu.
Un copil.
Asta mi-a arătat testul de sarcină pe 02.02.2020. M-am bucurat enorm. M-am panicat enorm. Nu pentru că urma să fiu mamă, ci pentru că aveam de scos două premiere până în mai şi nu voiam să încurc pe nimeni. Îmi tot ziceam că o să îi rog să-mi pună dublură ca să se poată juca spectacolele, apoi îl nasc, îmi revin în două săptămâni - ţac-pac! - şi mă întorc la treabă. N-a mai fost cazul.
A venit pandemia.
Pe 8 martie am jucat ultimul spectacol cu public, iar pe 12 martie am filmat fără public spectacolul a cărui premieră trebuia s-o avem chiar în săptămâna aceea. Mi-aduc aminte că veneam cu un pulverizator cu spirt şi dădeam prin sală spre amuzamentul tuturor colegilor, şi eu la rându-mi încercând să transform totul într-o glumă. De fapt, eram foarte speriată. Mi-era teamă că aş putea lua virusul de la vreun coleg şi ar dăuna sarcinii. Aşa că atunci când s-a instaurat starea de urgenţă, m-am aşezat pe canapea, am scos cartea de bucate şi am făcut primul banana bread din istoria românească a pandemiei. Nu. N-am fost eu aia din păcate. Cred că a fost István Téglás. În sfârşit. Revenind. M-am aşezat pe canapea şi am răsuflat uşurată. Paradoxal, mă simţeam în siguranţă.
Paradoxuri
Restul anului l-am petrecut în mare parte în casă, cu vizite sporadice la doctor pentru monitorizare.
Iubitul meu a început să lucreze de acasă şi deşi stăteam 24/24 împreună, ne-am oferit mai mult spaţiu ca oricând.
Cu familia m-am văzut foarte rar şi doar cu mască, dar toată această îndepărtare nu a făcut altceva decât să ne apropie.
Apoi am început să devin din ce în ce mai grea şi în acelaşi timp din ce în ce mai uşoară până când pe 27 septembrie
A venit Teo
Şi am dat mii de telefoane şi am făcut mii de poze şi am plâns mii de plânsuri de toate felurile şi am pus mii de întrebări şi am zis mii de rugăciuni.
Apoi am ajuns acasă şi eram toţi. Tot noi, dar alţii. Şi aşa a început Marea Adaptare care a venit la pachet cu Şocul Iubirii Necondiţionate. Da, da, iubirea necondiţionată la care tânjim cu toţii, intens promovată în Biblie şi cărţile de dezvoltare spirituală. Eu am citit toate astea şi încă un pic peste şi tot n-am ştiut ce vine peste mine. Te uiţi la omuleţul de 50 şi un pic de cm şi îi zici: "Uite care e faza, simt ceva pentru tine. Nu prea ştiu să explic, dar am o replică din Cehov. Nu ştii cine e Cehov, nu-i nimic, tu ascultă la mine şi să faci întocmai cum îţi zic". Şi aici începi să zici replica rar ca să-i intre bine în cap: "Dacă vreodată vei avea nevoie de viaţa mea vino şi IA-O."
Şi uite aşa am înţeles că nimic nu va mai fi la fel şi că nici nu trebuie. Că iubirea necondiţionată e reală, nu ca Moş Crăciun, că poţi să trăieşti cu foarte puţine ore de somn, că viaţa e plină de miracole şi paradoxuri şi că, până la urmă, 2020 a fost un an bun. Pentru mine.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 31 ianuarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)