20.01.2021
În ceea ce mă priveşte, mă întreb: cum l-aş putea defini altfel, pe 20-20, acest "an bâlbâit" - un fel de Baden-Baden, dar cu numere - dacă nu ca an "cu stea în frunte", an al reînnodării cunoştinţei cu Cărţile Copilăriei, an al accesului la memoria bucuriilor - generaţie de generaţie; şi asta... doar pentru că... aşa a cerut-o Măria sa, COPILUL?!

Mă explic: 2020 a fost pentru noi toţi acel an special în care, forţată de împrejurări nefaste, domnia Depărtării (cu majusculă!) risca să aducă multă durere în suflete; atunci am hotărât că trebuie să depăşesc cumva momentul şi să scot din peisaj orice formă de regret, neputinţă, suspin ori plânset. Am început să caut metode, de la cufundarea în propriile proiecte la cele clasice, convenţionale - telefon, scrisori cu imbatabilul scris de mână care să acţioneze asemenea mângâierii - la cele electronice - acelaşi telefon dar cu "update" de la sonor la vizual, fie acestea Skype, fie Whatsapp, Facetime... În cele din urmă, soluţia - sau, cel puţin o parte a ei - mi-a fost oferită printr-o intervenţie telefonică a fiicei noastre, care mi-a direcţionat atenţia către Cărţile Copilăriei.

Plecată la un masterat şi stabilită în străinătate unde şi-a întemeiat familia, mamă a unei fetiţe care "studiază" deja la grădiniţă, face eforturi ca fiica ei să-şi menţină bruma de limbă română câştigată deja în perioadele dese, uneori relativ lungi - câteva luni - petrecute cu bunicii, cu noi... Aşa că m-am bucurat să îi prind (din zbor) ideea din întrebarea pe care mi-a pus-o şi să-i pot oferi soluţia salvatoare de moment; salvatoare - pentru ea, în impasul în care se găsea, salvatoare - pentru mine, oferindu-mi (cel puţin pentru moment) ceea ce căutam: cheia rezolvării problemei generate de binomul momentului: "neputinţă-depărtare". Întrebarea-cheie a venit într-una din convorbirile noastre telefonice video pe whatsapp chiar la momentul în care cea mică părea să fi ajuns la binecuvântata vârstă a poveştilor:
- Tu mai ştii cartea aceea pe care mi-o citeai când eram mică şi eu te puneam să repeţi aceeaşi poveste până adormeam deşi mă ţineam cu tot dinadinsul să n-o fac?!
- Cum să nu ştiu - i-am răspuns şi un zâmbet mi-a înflorit în suflet şi pe faţă.
- Era Ispirescu sau Slavici, nu-i aşa?!
- Era Zâna Zorilor de Slavici. Povestea mea preferată, pe care şi mama mea, bunica ta, mi-o citea fără să aibă vreo şansă să adorm... O ştiam pe dinafară şi o corectam atunci când, obosită, mai încerca să "trişeze", eliminând ici şi colo câte un paragraf.....
- Exact, Zâna Zorilor... ce frumoasă era. O mai ai...?! Sunt sigură că ai păstrat-o... Să mi-o pui deoparte pentru nepoata ta; o iau când vin sau ne-o aduceţi voi când veniţi. Şi celelalte cărţi: Ispirescu, Fraţii Grimm, Zânele din Valea Cerbului, Poveştile lui Moş Cocoş Cocoloş... vreau şi Dumbrava minunată de Sadoveanu... absolut tot ce ai şi tot ce mai găseşti - ne va fi bun. Ah, şi să nu uit, Cărticelele acelea de doi, trei, patru până la şase ani ale Constanţei Buzea cu Ţâncu-Roboţâncu, Cal cu stea, Covrigi cu mac, Alfabetul, Bostanele şi tărtăcuţa şi, stai aşa... cum îi spunea... Carte pentru fetiţe-veveriţe şi băieţi-veveriţi în fine, ştii tu mai bine care...

Nu am întrerupt-o; am lăsat-o să-şi depene amintirile care păreau că se succed înşiruite pe un fir nevăzut, refăcând o mică parte din tabloul copilăriei ei.

În ce mă priveşte, ştiam ce am de făcut; în timp ce vorbea, surâdeam fiecărui titlu ca unei dragi cunoştinţe pe care nu o mai văzusem demult şi îl salutam în inima mea. Şi, tot în timp ce vorbea, am început să caut cu ochii prin biblioteci, mergând din cameră în cameră, cercetând rafturile de sus în jos şi de jos în sus, de la stânga la dreapta şi invers, dar fără niciun succes. Niciuna dintre cărţile despre care îmi spunea nu-mi sărea în ochi. Şi atunci, brusc, într-o străfulgerare de clipită, mi-am amintit ce s-a întâmplat: cu ani buni în urmă, am reorganizat bibliotecile: fiica noastră crescuse, depăşise vârsta poveştilor, aşa că "operaţia" s-a impus de la sine. Cu acelaşi firesc cu care părea să se impună, în acest 2020, cea inversă, de reînnodare a relaţiei mele cu o veche şi dragă cunoştinţă "multiplă": cu Cărţile Copilăriei.

Să nu mă înţelegeţi greşit. Nu am stat nicio clipă departe de cărţi; consider şi acum, aşa cum am fost învăţată şi cum, la rândul meu am transmis mai departe, că biblioteca rămâne sufletul oricărei case şi "cartea de vizită" a celor ce locuiesc în ea. Dar Cărţile Copilăriei sunt ceva special: sunt cele pe care le-ai iubit, le-ai preţuit şi de care ai avut grijă să nu li se îndoaie vreo pagină, să nu le rătăceşti pe undeva. Cărţile Copilăriei le-ai prezentat cu mândrie prietenilor şi, tot prin ele, ai legat noi cunoştinţe. Cu toate acestea, vine (cândva) un timp în care, oricât de legat ai fi de ele, pare că nu le mai vezi. Cărţile Copilăriei sunt cele care, după o vreme în care au "domnit" la loc de cinste, coboară de pe rafturile pe care obişnuiau să stea şi se pitesc umile, undeva, într-un colţ, în vreun cufăraş, făcând loc (cu respect cuvenit) "suratelor" în acord cu noile vârstele pe care le trăim, cu noile preocupări, cu noile aspiraţii sau nevoi.

O fac cu convingerea că va veni, din nou, acel moment în care îşi vor retrăi clipa de glorie: atunci când în casă vine un nou locatar: Măria-Sa, COPILUL, iar pentru el rafturile se înnobilează, din nou, cu titlurile cunoscute şi, desigur, cu altele noi. Este ca şi cum biblioteca reîmbracă haine de sărbătoare iar amintirile noastre prind viaţă şi ţes trenă nesfârşită de basme, legende, poveşti, povestiri, pilde, ghicitori, proverbe...

Sunt anii în care reînvăţăm să depănăm poveşti pentru cei ce stau să ne asculte, fermecaţi... şi asta până când vine din nou acea vreme în care Cărţile Copilăriei vor coborî pe rând, tăcute, în colţurile în care au mai stat cândva. Măria Sa, COPILUL - în cazul de faţă: fiica noastră - a crescut, este mamă şi - ce bucurie pentru mine! - nu a uitat de Cărţile Copilăriei. Asta am aflat în acest 2020, în care am învăţat şi că miracole se întâmplă atunci când le aştepţi mai puţin iar apariţia lor poate da un alt sens existenţei.

Departe de prima ei bibliotecă, departe de Cărţile Copilăriei ei, pentru fiica mea a venit timpul retrăirii bucuriilor pe care încă şi le mai aminteşte; acum vrea să încerce, din nou, forţa de atracţie a aventurilor cu zmei şi zâne, cu neguri şi curcubee, a călătoriilor în ţinuturile minunate ale imaginaţiei, trecând prin "vămile văzduhului" spre locuri nemaivăzute şi nemaiîntâlnite, de la "niciunde" sau "oriunde altundeva" la "pretutindenaria". Şi, cu un pic de ajutor din partea noastră, a părinţilor deveniţi între timp bunici, totul pare a fi perfect; le caută seva din care să împărtăşească ceva fiicei sale. În acest fel, Cărţile Copilăriei păreau a fi devenit răspunsul aşteptat la problema pe care mi-o puneam - cel puţin o primă "fază" a răspunsului.

Aşa că, nici nu terminăm bine convorbirea că încep să răscolesc prin ceea ce consideram "ordine", să scot de prin cotloane, cufere şi lăcaşuri volum după volum şi să le pregătesc; zi de zi vraful creşte pe una din etajere, atât de mult că riscă să o îndoaie, astfel că găsesc un loc pe podea, după scrin: este mai sigur.

Nu se întrevede încă vreo plecare. Suntem la început de aprilie şi totul este încremenit. Mai avem de aşteptat, vorba basmului: "cale lungă să ne-ajungă". Stăm liniştiţi acasă, singuri, familia se reuneşte doar prin telefon sau graţie miracolelor electronicii. Cărţile Copilăriei îşi aşteaptă rândul să fie răsfoite şi să bucure o altă generaţie dar.... se vede treaba că încă nu le-a venit timpul.

Ştiu că internetul şi LiterNet oferă, cu generozitate poveşti noi-nouţe, gata să se fixeze pe retina memoriei şi să nască prietenii cu mereu alte personaje, care mai năzdrăvane şi mai gata de şotii. Google abia aşteaptă o întrebare şi ţi le scoate în faţă pe cele vechi, cunoscute de generaţii; le ai permanent sub ochi. Este, cu adevărat, un miracol: al întregirii informaţiei, al maximizării ei permanente.

Totuşi, pentru cei care abia păşesc pe calea lecturii, cred că este bine să nu îi lipsim de vraja răsfoirii, a antrenării simţurilor: să vadă raftul plin al bibliotecii construindu-se şi întregindu-se zi de zi, să scoată din el volumul, să-i aprecieze interfaţa, să simtă - tactil - contactul cu cartea, cu textura paginilor sau cu cartonul copertelor. Cred că trebuie să treacă prin experienţa aprecierilor de tot felul: grosime, greutate, subţirime, catifelare sau luciu al copertei, miraculosul sunet la întoarcerea paginii, la răsfoirea rapidă, la închiderea copertei; cred că trebuie ca, de mici, să simtă mirosul cărţii când o deschid sau când o pun la loc, pe raft, să aibă bucuria lecturii în jocul atent dimensionat al literelor şi al desenelor, să simtă bucuria regăsirii personajelor şi trecătorul regret al despărţirii...

Lunile trec, primăvara dă în vară şi vara în toamnă. Fiica mea este cea care, din nou, dă tonul acţiunii şi îmi oferă un alt orizont:
- Nu mai aveam răbdare să aştept. Am găsit o carte la mine în bibliotecă. Este un Creangă şi am ales Punguţa cu doi bani. Ea a văzut şi piesa ultima dată când am venit în România şi speram să-i fac o bucurie dar constat, cu părere de rău, că nu înţelege mare lucru; sunt imens de multe cuvinte pe care cu greu i le pot explica. E obositor şi pentru mine şi pentru ea şi - ceea ce nu e bine deloc - mai mult o îndepărtează... ce să fac?! Dă-mi o idee!!!

Ei bine, după prima "fază", cea a recuperării volumelor uitate, în sfârşit, am păşit în "faza a doua": punctul în care am găsit, cu adevărat, sensul lui 2020; am înţeles ce am de făcut şi am reînnodat rapid cunoştinţa cu toate Cărţile Copilăriei pentru că Măria Sa, COPILUL dintr-o altă generaţie avea nevoie.

Le-am identificat din vraful ce se tot construia, aranjându-le pe cicluri de vârste şi le-am repus la loc de cinste, în dreptul lor "regal", pe rafturi. Mă bucura simpla lor revedere, jocul dimensiunilor, al literelor şi al culorilor de pe cotor, aşa cum stau potrivite, cu grijă, de soţul meu. Lipseşte doar fundiţa de cadou - mai glumim şi noi când le privim...

Apoi le-am luat, una câte una şi am făcut ceea ce trebuie să facă, la un moment dat, orice bunică: le-am recitit şi le-am rescris pe calculator în formă rezumativă, cu grijă să folosesc doar cuvinte uzuale iar povestirea să curgă simplu, uşor de înţeles şi pentru cei al căror bagaj lingvistic este încă sumar, dar cu speranţa îmbogăţirii lui. În acest fel, Zâna Zorilor, Făt-Frumos din lacrimă, Punguţa cu doi bani, Răţuşca cea urâtă, Albă-ca-Zăpada şi cei şapte pitici, Fiicele de împărat care dansau până în zori au prins o nouă formă: una rectilinie, directă... practic - o comunicare centrată pe acţiune şi pe învăţămintele ce s-ar desprinde (e drept, fără prea mult farmec, dar eficientă), un fel de pastilă pe care doar zicerea mamei o poate îndulci, aducându-i acel plus de informaţie care să îi întregească, de la caz la caz, dimensiunile pierdute.

Acţiunea nu a fost deloc simplă şi nici uşoară. A necesitat etape şi asta pentru că îmi părea rău după fiecare idee, cuvânt sau întorsătură de frază, după fiecare imagine sau alineat la care eram silită să renunţ; cum să pierzi din vedere acel: "auzea că nu auzea nimic.... vedea că nu vede nimic" din scrisul lui Slavici - mă întreb iar şi iar... dar, după "sculptări" succesive de text, am reuşit să nu dau, cu zgârcenie, mai mult decât o pagină - cel mult o pagină şi jumătate - fiecărei poveşti, fiecărui basm. Trimise pe email şi citite de fiica mea fiicei ei, au întregit virtual, la distanţă, acel raft cu Cărţile Copilăriei. În acest fel, au "stins" o nevoie, cel puţin pentru ca timpul creşterii să-şi facă lucrarea şi să întregească bagajul de cuvinte al Măriei Sale, COPILUL.

În acest fel pot spune că anul meu 2020 a avut, din plin, ceea ce se cheamă carismă: a avut "stea în frunte" - ca armăsarul din basme... cel care mă aşteaptă încă să-i rescriu povestea. A fost un an "însemnat" la propriu, cu toată tristeţea depărtării. Dar am ştiut să scot plânsetul din ecuaţie şi chiar mi-a reuşit un miracol: din cunoscutul "un ochi râde, altul plânge", am făcut ca amândoi ochii "să râdă", aşa cum râde şi sufletul unei fetiţe care îi cere mamei să-i citească o poveste... mereu aceeaşi, mereu alta...

Cum a fost 2020?! A fost, cu siguranţă, an al reînnodării cunoştinţei mele cu Cărţile Copilăriei, al refacerii unor trasee, dar şi cel al speranţei că, odată depăşit, va putea să-i ofere nepoatei noastre întreaga bucurie a accesului la corpul poveştilor aşa cum au fost ele scrise şi aşa cum le-am cunoscut noi, generaţie de generaţie: bunici şi părinţi deopotrivă... An al speranţei ca, ieşind din universul virtual în care au fost forţate să petreacă un timp (poate prea lung), Cărţile Copilăriei să fie şterse de praful uitării şi să-şi regăsească locul cuvenit pe raftul bibliotecii.

Cum se prefigurează 2021? Ca anul în care, acolo unde apare vreo lipsă, să o întregim pe măsura vârstelor pentru Măria Sa, COPILUL de departe, de aproape, sau... chiar cel dinăuntrul nostru, pentru toţi cei de la trei ani la... şi trei ani. Librăriile sau, după caz, internetul / LiterNet ne aşteaptă cu zâmbetul lor primitor, îmbietor...

În 2021, să le păşim pragul, inclusiv cel virtual! Avem la dispoziţie 365 de zile în care să le adresăm priviri întrebătoare cu acel zâmbet de neşters din colţul ochilor spre amintirile de neuitat ale copilăriei, zâmbet şi privire pe care, cu siguranţă, le aşteaptă de la noi...

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

8 comentarii

  • O copilarie regasita?
    Mihai_atanasie Petrescu, 17.01.2021, 12:57

    Sunt mai multe chestiuni de discutat aici: copilaria proprie, starea de parinte, starea de bunic(a), sau, cu alte cuvinte, a doua si a treia (a "n"-a) copilarie. Toate dizolvate si re(re ...)cristalizate intr-un raft de biblioteca.
    Un francez a revolutionat arta romanului acum peste o suta de ani. El (si-a) redescoperit trecutul intr-o ceasca de ceai si o prajiturica, cele care, desi repetate de atatea ori, nu si-au schimbat niciodata gustul si efectul asupra persoanei (personalitatii). La autoarea de fata, ceaiul de tei si madeleina se traduc printr-un raft si un teanc de carti. Acelea care si-au raspandit aroma prima data la varsta frageda a cititoarei care a devenit scriitoare, apoi la varsta frageda a fiicei scriitoarei au facut exact acelasi lucru, pentru a reveni cu exact aceeasi aroma, la varsta frageda a nepoatei. E aceeasi copilarie retraita, aceeasi senzatie, aceeasi bucurie de a (re)descoperi, prin lectura, o varsta, o stare de spirit.
    Autoarea poate ca nu e originala prin simtire, pentru ca, macar o data in viata am retrait toti momente din trecut; dar, iata, e originala prin felul cum isi deschide si isi analizeaza sufletul.

    • RE: O copilarie regasita?
      Carmen Stoianov, 19.01.2021, 09:35

      Mulţumesc, dragă Mihai, pentru ideea pe care ai captat-o, cu simţul scriitoricesc pe care îl apreciez atât de mult; mulţumesc şi pentru madeleina proustiană a cărei aromă m-a determinat, încă din adolescenţă să o fac, la propriu, în concretul bucătăriei. Buniceala a devenit o stare de spirit în care mă regăsesc cu bucuria propriei redescoperiri, cu jocurile de cuvinte care se iscau în conversaţiile cu fiica mea şi pe care mi le aduc aminte din ce în ce mai des (să fie vârsta?!) drept care - dacă voi avea timp suficient - voi persevera.....mă aşteaptă cuvintele-împletite, cuvintele-nestemate.....

  • Minunat !
    Carmen Iovitu, 17.01.2021, 17:38

    O poveste de viață, inițiază un studiu al povestilor unor generatii intregi de copii... Felicitări dragă Carmen Stoianov, un drum pavat pentru urmatoarele generatii, un studiu necesar, cu atât mai mult cu cât a fost conceput cu dragoste și pasiune. Mulțumim!

    • RE: Minunat !
      Carmen Stoianov, 19.01.2021, 09:42

      Draga mea dragă tiză (aşa e corect, nu-i aşa: să fim două-amândouă, ca să fim mai multe!), generaţiile (proiectate în mintea mea de copil) s-au stabilizat deja într-una din formele lor primare. desigur, aşteptăm continuarea pe care, sper din tot sufletul, să o pot creşte în lumina aceloraşi poveşti în care au crescut bunica, mama, nepoţica.....Am pornit deja pe drumul altor poveşti.....pavăm, pavăm.....că poate vor avea nevoie şi alţii.....Muilţumesc pentru timpul alocat citirii şi comentării gândurilor mele bune revărsate asupra nevoii de poveste.


  • O poveste despre... povești
    Nicole Sima, 20.01.2021, 09:12

    În ineditul demers lansat în „topurile” anului 2020 am citit despre pierderi, despre realizări - altele decât fuseseră planificate la început de an (de parca îți poți planifica parcursul anului!) -, am citit despre tristeți și... bucurii - „altele” decât fuseseră „planificate” la început de an. Asta a „pățit” și Carmen Stoianov. Pandemia i-a forțat pe bunici să stea departe de fiica și nepoțica lor. Greu! Mulți dintre noi știm cum este... Însă, cum uneori norocul răsare atunci când te aștepți mai puțin, sosise momentul ca „măria sa, COPILUL” să intre în lumea minunată a cărților copilăriei, acelea cu care adormea, copil fiind, mămica ei. Și de aici, s-a declanșat frumusețea cu F mare. Ceea ce ne împărtășește Carmen este o poveste despre povești. O poveste pe cât de frumoasă, pe atât de încurajatoare, pentru că incursiunea în lumea cărților copilăriei, benefică pentru „măria sa COPILUL” este o încântare pentru bunica ce și-a găsit în acel an „bâlbâit” un scop. Iar îndeplinirea lui a înlocuit în mod miraculos, plânsetul cu râsul... Această mărturisire este totodată prima postare a autoarei, primită cu brațele deschise de LiterNet (debutul!), drept care nu pot decât să o felicit și să îi urez „bun venit!”

    • RE: O poveste despre... povești
      Carmen Stoianov, 20.01.2021, 19:42

      Nicole, dragă, mulţumesc pentru îndemnul de a scrie pe care tu mi l-ai lansat; altminteri, nu aş fi avut curajul de a trece pragul LiterNet – un prag virtual, desigur, după cum îi spune şi numele! Ai ştiut cum să mă aduci aproape, cu tactul tău nemaipomenit. Te citeam, te admiram….aveam avantajul de a te fi cunoscut de vreo N ani (nu se spune câţi, nu-i aşa?!) şi de a te fi citit într-o diversitate de ipostaze, de la cele muzicologice (ne-au apărut articole-surori în acelaşi volum de Studii de Muzicologie: le-am recitit recent) la cele jucăuş pedagogice (Marty….), simpatic educative (Măgăruşul…) sau ghiduş-creative (Alfabetul….).
      Te-am redescoperit în Interviuri şi în alte scrieri iar bucuria pe care mi-ai făcut-o de fiecare dată m-a îndemnat să las deoparte partituri şi fişe de documentare, să fac (din când în când) câte o binemeritată pauză la lucrul muzicologic pentru a da formă gândurilor şi trăirilor legate de propria persoană…şi de cei/cele din jur, de aproape, de departe…..
      Astăzi am marcat un debut pe care ţi-l datorez iar pentru bucuria pe care mi-a dat-o – îţi mulţumesc…..aşa cum mulţumesc, în egală măsură, şi celui căruia i-am răspuns la invitaţie, neobositul şi mereu atentul la vibraţia LiterNet, Răzvan Penescu.


  • "Mi-a reuşit un miracol: am făcut ca amândoi ochii să râdă", scrie Carmen, iar eu o citez, urmărind două DEBUTURI în acelaşi timp.
    Daniela Stefanescu, 20.01.2021, 21:34

    "Mi-a reuşit un miracol: am făcut ca amândoi ochii să râdă", scrie Carmen, iar eu o citez, urmărind cu ochii mei care râd două DEBUTURI în acelaşi timp. Pe de o parte, chiar acum, noul numărul UNU pe scena politică mondială, pe de alta, pe scena LiterNet, o nouă autoare cu calităţi de number ONE.
    Nu puteam să nu punctez momentul în care debutează Carmen Stoianov cu toată forţa, în ziua pe care americanii o numesc una la o mie de ani şi datorită "palindromului" din şapte cifre: 1202021 (luna 1, ziua 20, anul 2021).
    Scriu din SUA, unde m-a "prins" acum aproape un an pandemia şi pot să rezonez profund la ceea ce a trăit în anul 2020 Carmen mama, Carmen bunica. Este ce aş fi păţit şi eu dacă în momentul declanşării pandemiei aş fi fost departe de ai mei. Fiica şi nepoţica ei sunt departe şi nu s-au putut vedea în acest an. Totuşi a avut puterea să ia decizia că trebuie să depăşească momentul şi să scoată din suflet orice formă de regret, neputinţă ori suspin. Şi, datorită unei idei inspirate a fiicei ei, a găsit soluţia salvatoare în reînnodarea relaţiei cu o veche şi dragă cunoştinţă, "Cărţile Copilăriei", cele care, după ce tronează victorios în bibliotecă, lasă loc, când copilul creşte, altora conforme vârstei şi ajung prin vreun colţ sau cufăr.
    Numai că, în familia lor, a apărut un nou membru: Măria-Sa, COPILUL, pentru care rafturile se înnobilează din nou cu cărţi pentru cei mici. Dar cum copilul se află la mari depărtări în acest an ciudat, Carmen a găsit soluţia ideală a unei bunici iubitoare de cultură, implicate şi pasionate, pentru a le aduce în mintea celei mici: povestite, prescurtate, lucrate la nivelul înţelegerii nepoţelei ei, culese la calculator şi trimise prin emailuri. O activitate care nu i-a umplut lui Carmen numai timpul – care şi aşa era ocupat de proiecte profesionale –, ci şi sufletul.
    Şi astfel, textele bunicuţei au întregit virtual, la distanţă, acel raft cu Cărţile Copilăriei, în timp ce cărţile clasice, pe hârtie, îşi aşteaptă rândul să fie răsfoite când micuţa va putea avea din nou acces la ele într-o lume revenită la normal.
    Până atunci, Carmen îşi schiţează anul 2021 ca pe unul care îi pune la dispoziţie atâtea zile în care să zâmbească amintirilor de neşters ale copilăriei, adresându-se Măriei Sale, COPILUL de departe, de aproape, sau chiar celui dinlăuntrul ei.
    Acest an "cu stea în frunte" i-a adus autoarei şi atâta bucurie, cu care să-şi potolească o parte din dor. Felicitări că a reuşit şi că ne-a redat cu atâta emoţie trăirile ei, care pot fi un exemplu pentru noi toţi!


    • RE:
      Carmen Stoianov, 21.01.2021, 17:18

      Nici nu-ţi imaginezi, dragă Daniela, cât de copleşitoare au fost aprecierile tale. Mă aşteptam la un cuvânt de bun sosit, nai ales că tu cunoşti şi alte încercări literare din portofoliul meu de bunică şi câte ceva din cel muzicologic, de specialiate. Dar cel bunicesc primează acum şi despre el este vorba “în propoziţie”.
      Îţi mulţumesc că ai avut răbdarea de a te apleca asupra scrierii mele şi i-ai făcut o primire de “covor roşu” şi de “cinci stele”, analiză “ca la carte”, sesizând cu fin şi discret rafinament unduirile de gând în care m-am scăldat încercând să-mi aflu necesarul echilibru prin pozitivarea balanţei. M-a copleşit alăturarea prezidenţială de nivel 0; vreau să ştii că m-am simţit alături de voi, vibrând la unison în momentele pe care le-aţi trăit cu toţii la intensitate sporită…..
      Pentru că trăim aceeaşi viaţă bunicească, s-ar părea că special pentru tine, dragă Daniela, aş fi trecut dincolo de apele oglinzii şi astfel ne-am văzut puse în două situaţii diferite: tu – cu ai tăi, departe de ţară, eu – în ţară, departe de ai mei….aşa că ai putut citi, printre rândurile mele, cum ar fi fost viaţa ta dacă…..Mulţumesc de încurajare…..voi încerca să fiu la înălţime.
      Ne aşteaptă acest 2021 pe care l-am început şi trebuie să-l putem traversa la cotele lui “mai bine” în toate sensurile. Nu vom uita emoţiile celui de dinaintea lui şi, poate, ne vom distra de unele dintre ele; în mod sigur ne vom împărtăşi din învăţămintele lui. Am fost la primul meu Top; abia îl aştept pe următorul, să putem scrie despre el şi, prin comparaţie, să putem cuantifica ceea ce ne dorim: DARUL acelui ONE care ne va lumina viaţa.

      PS. Numerologic, 46 se citeşte 4 6=10, reductibil la 1.
      Gematric, 46 devine “adăpost/portal” şi “unire/uniune”, parte din numele regelui psalmist, DAVID.
      Muzicienii îl citesc în măsură sau poziţie acordică 6/4; oricum ar fi, induce măreţia.


Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus