Continuă să mă surprindă lipsa de curiozitate a românului meloman, care ar asculta la nesfârşit aceleaşi simfonii de Beethoven şi Brahms şi aceleaşi celebrissime teme mozartiene pentru care umple sălile de concert, curajul de a integra în program muzică românească generând aproape automat săli pe jumătate pline sau, de multe ori, mai puţin decât atât.
Această idee care este departe de a fi nouă mi-a fost generată de participarea la unul dintre concertele prin care Formaţiile Muzicale Radio marchează anul Enescu, la împlinirea a jumătate de veac de la trecerea în nefiinţă a celui mai important compozitor român. Această serie de evenimente repertoriale va culmina în seara de 6 mai cu un concert al Orchestrei Naţionale Radio avându-l ca solist pe celebrul violoncelist David Geringas şi ca dirijor pe britanicul Neil Thompson.
Directorul Formaţiilor Muzicale, Nicolae Costin, ne-a vorbit despre acest program : „De la conceperea stagiunii care se întâmpla prin vara anului trecut, am prevăzut în programul acestei perioade când se împlinesc 50 de ani de la moartea lui Enescu mai multe manifestări care marchează acest moment – şi este vorba despre recitalurile violonistei Cristina Anghelescu cu pianistul Mihai Ungureanu, al violoncelistului Alexandru Moroşanu, al cvartetului Voces şi despre două concerte simfonice ale Orchestrei de Cameră şi Orchestrei Naţionale Radio. De altfel, în fiecare dintre stagiunile ce s-au petrecut de când conduc Formaţiile Muzicale Radio, am avut programate mai multe lucrări simfonice de George Enescu. Şi în 2004-2005 s-au cântat deja Simfonia I, Suitele I şi a II-a pentru orchestră, Rapsodiile Române, aşadar o bună parte din creaţia simfonică enesciană.”
Primul concert din seria la care ne referim a fost susţinut de Orchestra de Cameră Radio sub bagheta lui Horia Andreescu şi a avut în prima parte trei lucrări enesciene puţin cunoscute, având în centru instrumentul la care a cântat Enescu cel mai mult – vioara – dar pentru care nu a scris lucrări concertante. Solist a fost violonistul american de origine română Sherban Lupu, cel care a scos la lumină aceste lucrări, semnând chiar prelucrarea pentru actuala formulă instrumentală în cazul lucrării Pastorală, Menuet trist şi Nocturnă. Deşi nu au fost cântate până acum pe scena Studioului de concerte al Radiodifuziunii, această piesă, scrisă în anul 1900, când Enescu avea 19 ani şi respectiv Arie şi scherzino pentru vioară, orchestră de coarde şi pian au generat o reacţie moderată din partea publicului, iar în ochii specialiştilor au apărut ca minute de muzică pe care, cu siguranţă, compozitorul însuşi nu le considera reprezentative şi nu le-ar fi adus pe podiumul de concert. Nu aceeaşi este situaţia Capriciului românesc în la major pentru vioară şi orchestră, o lucrare pe care a descoperit-o tot Sherban Lupu, care la rândul lui i-a propus să se ocupe de completarea şi orchestrarea partiturii lui Cornel Ţăranu (care recunoaşte că în materie de efecte violonistice inspirate de tehnica lăutărească s-a consultat mult cu Sherban Lupu). Muzicologul american David Williams, citat în programul de sală, definea această lucrare drept “un fel de apoteoză a artei lăutăreşti, o canava muzicală caleidoscopică în care sunt redate aproape toate ipostazele expresiei viorii lăutarului”. Am ascultat piesa şi la anteriorul Festival internaţional “George Enescu”, avându-l ca solist pe Jean-Jacques Kantorow, care a propus o versiune spectaculoasă, plină de viaţă şi culoare a Capriciului, lucrare în patru părţi destul de pretenţioasă, de altfel, pentru solist. Varianta lui Sherban Lupu este mai interiorizată, orientată spre evidenţierea subtilităţilor textului, reuşind să impună o stare meditativă, care străbate atât părţile lente, cât şi pe cele de virtuozitate.
Sherban Lupu avea să-şi continue periplul enescian în recitalul de la Ateneul Român de la sfârşitul săptămânii trecute, susţinut alături de Ilinca Dumitrescu. De altfel, şi Filarmonica bucureşteană acordă un spaţiu semnificativ în această perioadă Anului Internaţional “George Enescu”, concertele de joi 28 şi vineri 29 aprilie, dirijate de Cristian Mandeal, prezentând cu Leontina Văduva ca solistă Şapte cântece pe versuri de Clément Marot de Enescu. Iată aşadar cum reprezentanţi marcanţi ai diasporei muzicale româneşti revin în ţară pentru a cânta Enescu, nu numai pentru festival şi în condiţiile financiare deosebite pe care le oferă acesta, ci şi în stagiunile obişnuite. O vagă senzaţie de normalitate.
Interesant ar fi dacă şi publicul nostru ar avea o deschidere mai mare către o muzică precum cea enesciană, aşa cum s-a întâmplat la ultimele festivaluri “Enescu”, când, atras în sală de nume foarte mari ale artei interpretative contemporane, a constatat cu uimire că poate asculta cu sufletul la gură chiar o lucrare precum poemul “Vox Maris” de Enescu, la finalul căruia poate aplauda sincer, minute în şir. Dar atunci când refuzi din start să fii curios şi deschis şi, chiar dacă ai abonament, preferi să “sari” concertul în care se cântă Enescu, şansele de a-ţi lărgi orizontul devin minime.