18.01.2021
Era martie şi vocea pierdută a fratelui meu îmi anunţa un inevitabil ce venise mult prea repede. Printre lacrimi ce îi tăiau glasul, tot ce a putut să-mi zică a fost:
- Îţi dai seama, nu?!
Mama plângea în fundal.

A murit tata. 80% din inima lui nu mai funcţiona şi operaţia în care ne puneam toată speranţa a eşuat.
A murit tata şi dincolo de şoc, lacrimi şi o durere absurdă împinsă până în adâncurile sufletului meu, m-am transformat într-un mic robot. Mi-am cumpărat bilete de avion pentru a doua zi, am trecut rapid pe la câteva magazine să-mi iau o valiză nouă şi câteva haine negre. Mi-am anunţat câţiva colegi de absenţa ce se prevedea a fi ceva mai îndelungată.

Noaptea mi-am numărat "de ce-urile" şi am încercat să găsesc logica din spatele limitelor umane. În Montreal, martie e încă în plină iarnă, şi deşi căldura era dată la maxim, aveam senzaţia că mă pierd într-un tremur rece.

Dimineaţa, o notificare pe ecranul telefonului m-a împins în altă stare. Zbor anulat. Pandemie. Guvernul canadian recomanda limitarea deplasărilor iar în România m-ar fi aşteptat autoizolarea, în cel mai bun caz. Variantele viabile de a ajunge în timp util în ţară au dispărut în câteva ore. În locul lor am rămas mut, cu sentimentul că mi-a fost refuzat dreptul de a-mi lua rămas bun.

A venit apoi înmormântarea cu câteva neamuri bine intenţionate care-mi transmiteau în direct poze cu tata în sicriu, cu cimitirul, cu oameni plângând, cu toată neputinţa mea amplificată de un ocean distanţă. Bune intenţii care mă luau la palme.

Timpul le rezolvă pe toate, sau măcar împinge problemele în trecutul căruia le aparţin. Cel puţin ăsta era gândul de care încercam să mă leg. E ianuarie. În Montreal ninge şi eu n-am reuşit încă să mă conving de faptul că martie e undeva în trecut.

2020 a trecut mut. Lucrând de acasă, fără o rutină care să mă distragă de la probleme ignorate de ani buni, 2020 m-a făcut să revin la "setările din fabrică", să-mi analizez viaţa mai critic decât am făcut-o vreodată. Poate e ceva bun şi în toată izolarea asta. Poate, undeva în viitor, voi ajunge să mă conving de faptul că 2020 a fost anul în care m-am regăsit. Sau poate, undeva în viitor, voi privi în urmă şi-mi voi zice că 2020 a fost doar un an în care mi-am plâns de milă mai mult decât de obicei.

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus