Nu ştiu de unde vine tradiţia datului în cărţi, dar în grupul meu de prieteni a ajuns pe filieră anglofilă şi anglofonă. Ne întîlnim de fiecare dată la început de an şi jucăm Angel Cards. A. e profă de engleză şi are mereu pachetul de cărţi de joc în poşetă. Mai important decît credinţa că va aduce anul ce ne prezic îngerii, este că noi am transformat jocul ăsta într-un ritual nostim. Întîmplarea face că, tot în glumă, la începutul lui 2020 am jucat de două ori Angel Cards. Prima oară eram acasă la D., abia începuse anul. Apoi, pe la mijloc de ianuarie, ne-am reîntîlnit la mine, aproape în aceeaşi formulă. Am făcut orez cu caise şi creveţi, am băut un pahar, am mîncat prăjitură şi cineva a venit cu ideea: hai să mai etalăm o dată cărţile. OK, why not? Cînd am scos din pachetul de îngeri prima oară "Graţie", am rîs şi am zis că n-are cum, nu-i de nasul meu. Nu mă regăsesc deloc în atributele acestei însuşiri. Ca dovadă că după două zile am alunecat pe gheaţă şi era cît pe-aci să-mi rup picioarele. N-au fost deloc graţioase mişcările cu care m-am redresat în ultima clipă şi mi-am recăpătat echilibrul. Şi totuşi, ce să vezi? Angel Cards mi-au dat peste nas şi au zis bine, ai luat tu "Graţia" peste picior, ia mai pofteşte o tură! Poate că de fapt asta trebuia să pricep la începutul lui 2020: nu e musai să fii balerină ca să pluteşti diafan prin aer; şi dacă vrei să duci la bun sfîrşit o cursă cu obstacole îţi prinde bine un pic de graţie!
E o seară friguroasă de februarie, oraşul e acoperit de zăpadă. Am ieşit de la film, văzusem It Must Be Heaven / Paradisul, probabil şi o prietenă îmi spune la telefon "Noi sîntem la Ceramic cafe, nu vii şi tu?" Înăuntru e cald şi atmosfera e aşa de faină că mi se par agreabile inclusiv mesajele motivaţionale de pe pereţi. Îmi aleg un bol şi îmi dau măsura nontalentului artistic colorîndu-l stîngaci în nuanţe de verde, galben şi albastru. În joacă, în timp ce îmi termin de băut ceaiul îi fac şi nişte pistrui cu o pensulă subţire pe care am înmuiat-o în vopsea roşie. După cîteva zile primesc un mesaj de la cafenea că bolul a fost ars în cuptor şi s-a uscat, pot merge să îmi iau capodopera acasă. De cîte ori îl văd zîmbesc. Pistruii lui, care arată ca nuca-n perete, mă duc cu gîndul înapoi în copilărie, cînd îmi lipeam pe unghii petale colorate de flori şi-mi făceam coroniţe, brăţări sau coliere din tulpini înlănţuite de păpădie.
E aproape final de februarie şi mă duc pentru ultima dată la teatru. Nu ştiam cu certitudine că va fi ultima dată, dar cam bănuiam. Marius Turdeanu a fost extraordinar în Cui i-e frică de Virginia Woolf?.
E martie şi lumea pare că o ia razna. E atîta frică, agitaţie, îngrijorare, spaimă de necunoscut că e tot mai greu să îţi păstrezi uzul raţiunii. N-am dezinfectat cumpărăturile, dar m-am spălat obsesiv pe mîini şi mi-am făcut probleme că nu am drojdie. Deşi aluaturile dospite n-au fost niciodată punctul meu forte. Pînă la urmă am găsit şi drojdie şi aventura a început. Am copt prima pîine din viaţa mea (a nu se mai repeta, chiflele cu mac şi susan îmi ies totuşi mai bine decît pîinea sau franzela) şi am devenit tot mai pricepută la făcut pizza. Dacă auziţi că Gennaro Contaldo caută ucenici, daţi-mi de veste! Nu se ştie niciodată cînd e nevoie de o reconversie profesională. Pînă acum, din fericire, n-a fost nevoie. Mă bucur oarecum tăcut, umil, că mă duc la muncă în fiecare zi şi am în poşetă o autorizaţie de liberă circulaţie care atestă faptul că pot ieşi din casă pe traseul dintre domiciliu şi serviciu. Îmi număr paşii şi ştiu fiecare piatră din asfalt. Îmi vine să mă urc într-o maşină şi mă tot duc. Oriunde. Departe. Dar, bine-a zis cine a zis că nu poţi scăpa de tine oricît de departe ai călători. Iau partea bună a lucrurilor şi sînt recunoscătoare. Alţii şi-au pierdut locul de muncă, alţii stau închişi în case, alţii sînt bolnavi. Eu respir. Trăiesc. Îmi iau energia din lucrurile care mă ancorează în prezent. Îmi creez propriul spaţiu de securitate. Multiplic speranţa.
E aprilie şi îmi creşte părul. Nepermis de mult. Deranjant de mult. OK, am mai avut părul lung, nu e o catastrofă. Oricum lista oamenilor cu care mă văd e destul de limitată şi fiecare are propriile lui spaime. Plus stresul întîlnirilor şi şedinţelor pe Zoom. La începutul lui 2020 m-am apucat să ţin socoteala filmelor şi serialelor pe care le văd. Erau 24 de filme şi 8 seriale pe la început de martie cînd m-am oprit şi n-am mai scris în agendă. Cele mai importante revederi la început de an în materie de seriale au fost Breaking Bad şi Clanul Soprano, cea mai faină descoperire Fosse/Verdon. Cel mai bun documentar American Factory, cel mai tulburător film artistic Vitalina Varela. Ultimul văzut la cinema în 2020 a fost colectiv. A urmat apoi o listă lungă de căutări. Parcă nimic nu-mi plăcea, parcă nimic nu mă convingea că merită să îmi pierd timpul. Prin toamnă m-au convins Queen's Gambit şi My Octopus Teacher, iar pe final de an mi-au plăcut mult Another Round, cu Mads Mikkelsen care face un rol îmbătător de bun, şi The Durrells, un serial adorabil pe care nu ştiu cum de l-am văzut abia acum. La spectacole de teatru nu am prea reuşit să mă uit, dar tot mi-au rămas la suflet Marcel Iureş în Absolut!, Betroffenheit creat de Crystal Pite şi Jonathon Young şi minunăţia numită Zic Zac, realizată de Andrea Gavriliu, Ştefan Lupu şi Gabriel Costin.
E luna mai şi încă nu m-am obişnuit cu liniştea asurzitoare. Cînd m-am mutat, mă deranja zgomotul intens al traficului. Acum mă deranjează lipsa lui. E nefiresc de linişte. Am de umplut goluri. Respir. Îmi caut echilibrul. Am primit o plantă suculentă despre care citesc că nu e pretenţioasă deloc; o cheamă crassula şi e din familia crassulaceae, normal. Supranumită şi arborele de jad sau copacul banilor. Eu am botezat-o Leţcaie. Îi şade bine pe pervaz, nu emite pretenţii şi creşte în cîteva luni cît altele într-un deceniu. Mă gîndesc că atunci cînd o să am balcon s-ar putea să îi organizez o petrecere şi să îi schimb numele. O va chema Tarantino.
În 18 mai mă duc la coafor. Oare Napoleon avea frizer personal pe Sfînta Elena?
E prima oară în ultimii nici nu mai ştiu cîţi ani că nu sînt la TIFF de ziua mea. Cineva a cumpărat apartamentul de deasupra şi s-a apucat de renovat. Pardon. De distrus. A spart temeinic pereţii, a făcut şanţuri şi gropi toată vara şi toată toamna. E un zgomot asurzitor. Aş vrea să îmi aud gîndurile, dar sînt anihilate în faşă de infernul bormaşinii. Apartamentul nu e gata de locuit nici acum. De fapt cred că nici măcar nu e tencuit. M-am certat urît de tot cu vecinul de vreo două ori. Mi-aduc aminte că am pe undeva aruncată într-un sertar o carte de colorat. Îmi cumpăr creioane şi colorez mandale. Acompaniată de bormaşină. De ziua mea, am plîns. M-a surprins cineva aşa de tare cu un cadou neaşteptat, că mi-au dat lacrimile.
E vară de-a binelea şi mă bucur de ea. Reîncep să citesc ca-n vremurile bune. Intru cu totul în poveste, mă las purtată de realitatea ficţiunii. A fost anul în care am citit cel mai puţin, goodreads zice că au fost 15.119 pagini. Adică abia 47 de cărţi faţă de o medie de cel puţin 60 pe an în timpuri normale. S-au adunat totuşi cîteva de ţinut minte: Sălbaticul, de Guillermo Arriaga, Japanese death poems, Homeric, de Doina Ruşti, Distanţa dintre noi, de Jhumpa Lahiri, În căutarea corpului regăsit, de Vintilă Mihăilescu, Grădina de sticlă şi Vara în care mama a avut ochii verzi, de Tatiana Ţîbuleac, Copiii de pe Volga, de Guzel Iahina, Olive, again, de Elizabeth Strout, Toate vieţile pe care nu le-am trăit, de Roy Anuradha şi Nimic, doar noaptea, de John Williams.
E august, a început TIFF-ul şi mi se pare aproape ireal că festivalul există chiar şi-n vremurile astea bizare. Mă bucur de fiecare film, chiar şi de cele care nu-mi plac neapărat. După atîtea interviuri prin telefon, mi se pare o şansă nesperată să stau de vorbă cu Vlad Ivanov faţă-n faţă. Mă duc la Muzeul de Artă, văd o expoziţie de fotografie Fellini şi mă mir de graţia cu care cade lumina şi înfrumuseţează realitatea.
Dau tîrcoale unor cercei din hîrtie şi ezit. Îmi plac, dar sînt lungi şi nu tocmai genul meu. Mă duc să mă plimb prin oraş, mă întorc şi mi-i cumpăr. Se face brusc vară de fiecare dată cînd îi port.
E deja toamnă şi picioarele mele ştiu fiecare piatră din drum. Umblu pe străzi cunoscute şi mă imaginez altundeva. Respir. Fixez cu privirea pe malul Someşului curgerea apei şi reuşesc să îmi opresc tumultul minţii. În jurul meu, tot mai mulţi prieteni, colegi şi cunoscuţi se îmbolnăvesc. Învăţ să accept că nu pot controla totul. De fapt nu pot controla mai nimic. Nu reuşesc să învăţ metoda prin care aş putea rămîne impasibilă la avalanşa de aberaţii care se revarsă pe internet şi pe unele canale media. De la unii care spun că totul e o invenţie pînă la alţii care spun că sigur medicii le injectează ceva letal pacienţilor şi că de fapt asistăm la un genocid programat, le-am auzit pe toate. Încerc să am răbdare. Nu cu cei care aberează. Cu mine şi cu cei din jurul meu care contează.
E deja iarnă, nu mai e mult din 2020 şi încerc să trag linie. A fost anul călătoriilor şi îmbrăţişărilor ratate. A fost anul în care am vorbit enorm la telefon şi am fumat monstruos. Anul în care m-am gîndit mult la vorbele din jurnalul lui Matei Călinescu care zicea că în situaţii de criză viaţa trebuie trăită potrivit principiului one day at a time. Am încercat să nu mă grăbesc şi să nu mă las copleşită. M-am încăpăţînat să rămîn întreagă la cap. Atîta cît s-a putut. Mi-am căutat clipă de clipă cuvintele şi am fost mai atentă ca de obicei la tonul şi inflexiunile vocii mele. Am plîns cînd a fost de plîns, am rîs cînd am avut motive să rîd. Pămîntul a continuat să se învîrtă chiar şi atunci cînd planeta s-a oprit.
În 1 ianuarie, fără nici un motiv evident, am rostogolit toată ziua în minte un refren. La început era doar o lălăială indistinctă, pe care am identificat-o destul de greu. După ce am început să articulez şi versurile mi-am dat seama că era La Javanaise, a lui Serge Gainsbourg. Seara, am revăzut Lost in Translation. Nu mi-am făcut nici un plan pentru 2021 şi nici nu mi-am pus dorinţe la miezul nopţii. Mi-ar plăcea totuşi să ne întîlnim cît de curînd ca să jucăm Angel Cards.
*