29.01.2021
dragă 2020,

mulţumesc.

am avut cel mai bun an de până acum.

până acum am zis mereu "a fost un an bun, dar greu" sau "se putea şi mai bine".

în 2020 iată că s-a putut să-mi dau seama că mai bine nu se poate, pentru că cel mai bine e să fie aşa cum e şi că perspectiva pe care vreau să o am asupra vieţii înseamnă să mă bucur şi în momentul în care e greu - ca şi când aş trece la nivelul următor, ca şi cum aş rezolva un puzzle, ca şi cum nu aş mai avea vreo părere despre cum mă afectează lucrurile, ci m-aş concentra pe cum pot să stau în ele şi să mă bucur de proces.

visam de 3 ani să încep un business. pentru că mă face extrem de fericită să muncesc (şi în momentul în care am acceptat asta, nici nu m-am mai surmenat peste măsură, nu m-am mai împotrivit) şi pentru că simt o satisfacţie imensă în a-mi provoca mintea.

nu mi-am imaginat niciodată că o să fac produse de casă şi corp şi ne simţim ca nişte spiriduşi la fiecare colet livrat. www.wearephoenix.org

mi-am făcut prieteni şi mi-am dat seama că în acelaşi timp, suntem mereu singuri pe drumul nostru.

i-am dat mâna bunicii mele şi m-am bucurat că îmi dă mâna cu căldură cu toate că nu mai ştie a cui e mâna pe care o strânge. am simţit că îi dă drumul uşor şi mama era mulţumită că nu o mai vede speriată şi că, până la urmă, Alzheimer-ul a învelit-o pe bunica cu totul într-o plapumă călduţă a uitării.

în 2020 mi-am acceptat corpul şi am vorbit despre asta.

am consiliat oameni şi am stabilit că nu este vorba despre banii pe care i-aş putea face, ci despre posibilitatea de a lucra cu oameni care chiar au nevoie de mine.

am făcut un film. asta ca să înţeleg şi cât pot să fiu de norocoasă.

din martie până acum, cred că am jucat cinci spectacole. prima oară după pauză, am plâns de emoţie şi de bucurie. ce fain că am ajuns să îmi fie drag şi dor. obosisem.

am repetat la trei spectacole, n-am scos încă niciunul.

pandemia mi-a lărgit perspectiva, m-a ajutat să simt organic ce am tot teoretizat: că e despre prezent, că se poate orice. că suntem dincolo de cutiile în care ne băgăm singuri şi de condiţionările pe care le acceptăm din exterior ca fiind ale noastre.

cu toate că simt toate emoţiile şi nu îmi e uşor mereu, uneori cad în tristeţi sau temeri, dar încerc să nu mai am şi pretenţii să fie altfel decât e... şi atunci, când mă aud nemulţumită sau furioasă sau deziluzionată - mă îmbrăţişez, tac, mă opresc.

am vorbit la TEDx Zorilor Cluj despre frică. despre perspectiva pe care o avem asupra vieţii şi cum ea e cea care merită recalibrată.


a fost anul în care mi-a fost cel mai bine cu mine.
mi-e bine şi când mi-e rău. ce onoare. ce siguranţă.

da, mi-e dor de teatru. mi-e dor de parcă sunt din nou adolescentă şi visez să mă fac actriţă. pandemia mi-a creat spaţiul să visez din nou la meseria mea.
şi da, mi-a plăcut să filmez mai mult decât orice am făcut anul ăsta. au fost trei săptămâni petrecute undeva dincolo de virus, timp sau spaţiu.

am scris acest articol în zilele dintre 2020 şi 2021, alea de început de an, când încă stăm pe loc, cât încă facem loc, cât încă îmi permit să fiu suspendată între ani, să nu fie nimic concret, nimic decis, doar o boare de spaţiu liminal în care încă nu fac ci doar sunt.


(foto: Sorin Florea)

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 5 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus