Nu pot schimba sentinţa am întrebat?
Să iau o mamă de bătaie sau să fiu biciuită, nu ştiu...
N-ai înţeles, îmi spune gardianul,
cu aerul că-ncepe să-şi dea seama că sunt grea de cap.
Infernul nu e ce crezi tu
Rănile se vindecă, cu durerea şi umilinţa te obişnuieşti
Puşcăriile pot fi confundate cu cazărmile şi spitalele.
Ba chiar şi cu taberele de pionieri.
Carcerele nu ar fi atât de greu de suportat, dacă n-ar avea ferestre.
Le-am prevăzut cu vedere la mare. Special pentru tine.
Alţii văd coastele munţilor, văd văi înflorite, poieni vizitate de cerbi.
După cum le pofteşte inima.
Nu se poate face muncă silnică, eliberare forţată?
Ba, da, îmi răspunde gardianul, plictisit.
Dar îţi vor da drumul în deşert.
Se vor oferi câţiva să-ţi arate marea.
Îţi vor bate la uşă.
Îi vei găsi insuportabil de urâţi.
Tu eşti aici la reeducare. Ce ai de învăţat e să pierzi.
Mai întâi să îţi pierzi puterile. Apoi minţile.
Apoi liniştea. Apoi neliniştea.
Va veni un moment în care îţi vei vrea înapoi durerea.
Vei avea nostalgia spaimelor de altădată.
Vei tânji după epoca primelor riduri.
În celula din stânga e un bărbat atrăgător, exact aşa cum îţi place ţie.
Vă veţi scrie de mână misive pe care le veţi strecura printr-o crăpătură a zidului.
Speranţa te va tortura.
Nu e nevoie de smoală şi cazane, e suficient să speri că vei fi a lui,
că într-o bună zi se va întâmpla.
În celula din dreapta e o ghionoaie capsomană. Te va soma să încetezi cu el.
Îţi va face nopţile şi ziele un chin.
Va cânta melodii lugubre cu o voce cu sunet de tinichea.
Va urla, va ţipa, va imita toate fiarele pământului.
La un moment dat, schimburile de scrisori vor înceta şi ea se va potoli.
Vei rămâne singură privind printre zăbrele marea. O vreme.
Apoi aşteptarea va deveni absurdă. Cu atât mai apăsătoare.
Nu te vei împăca prea uşor. Vei continua să trimiţi zilnic scrisori fără răspuns.
Noaptea îi vei asculta răsuflarea cu urechea lipită de zid.
Nu e nevoie de furci şi de focuri, păpuşă.
Îţi vor lua hârtia şi creioanele.
Te vei cresta cu cuţitul şi vei scrie cu sânge pe fâşii rupte din rochie.
Dar ghionoaia va adulmeca mirosul rănilor.
Nu e nevoie decât de o privelişte neînchiput de frumoasă
De răsuflarea bărbatului din vis
Şi de o sală de aşteptare, păpuşă.
Pedeapsa nu e închisoarea, cum poate ai crezut.
E să trebuiască să aştepţi un tren care nu vine
În singura şi cea mai bună dintre vieţi.