Raiul nu e un loc în spaţiu ci o fâşie de timp.
Raiul e un ritual de trecere
Ne obişnuim cu dispariţia
El spune "we will" şi "one day" şi ştim că vorbim doar despre ce-a fost
Raiul e în puterea de a rosti cuvintele
Nu sunt eu femeia aceasta stingheră, timorată
Gata s-o rupă la fugă
Hărţuită de vinovăţie
Care-şi măsoară cu furie fiecare pas făcut în gol
Care-şi condamnă disperările din care sculpta cândva amulete
Nu sunt ale mele mâinile care frământă resemnarea
Nu sunt eu cea care priveşte calm în ape tot mai tulburi
Nu sunt eu femeia aceasta care îşi mângâie soarta ca pe un animal orb
Eu sunt cea care ridică pumnul la cer
Sunt cea care e în stare să răscoale mările
El spune "we will" ca şi cum ne-am putea întoarce pe ţărmurile inocenţei
Ca şi cum am putea aduce înapoi febra
Dünyanın ucunda
În copilărie îmi imaginam creaturi aproape umane
Care aveau pielea albă şi pufoasă ca norii
dar se transforma brusc într-una plină de umbre şi striaţii
Uneori se întâmpla şi invers
Pieile scofâlcite se descuamau făcând loc altora imaculate
Oricum e limpede că nu sunt ale mele braţele care tot deretică
Curăţă, sortează hârtii
Eu sunt leneşă, distrată, plină de pofte
Nu-ţi mai pierde vremea cu învăţaţii tăi
Nu vezi că nimic nu ştiu
Îmi spune
O să mergem în Singapore, iubito
Acum, când n-a mai rămas nimic întreg din ce am fost,
Când ni s-au ciobit tălpile şi privirea
Când ni s-au înmuiat simţurile
Ne-am lepădat de tot ce ne desparte
Într-o zi o să ne facem pescari
Vom evada, vom ajunge la marginea lumii
Vom trăi iar în peşteri
Cândva se ruga cu ochii închişi după ce ne iubeam
Bineînţeles că nu există Dumnezeu, iubito
Mă rog şi eu aşa...
Suntem doar noi
Tocmai de aceea sunt atât de importante
Trupurile noastre muritoare
Mergea pe jos la muncă la ora când ceilalţi copii se pregăteau pentru şcoală
Se gândea că într-o bună zi va avea o motocicletă cu care să bată pusta din Khazahstan
Sau că va cuceri zgârie-norii din Singapore
N-a mai păstrat nimic de-atunci. Nici măcar un breloc.
S-a tot mutat.
A tot plecat.
S-a tot dus departe.
Ştia întotdeauna în ce direcţie e marea.
E bine aşa
Nu mai rămân urme
Peste rămăşitele virtuale ale vieţii nu se pune praful
Fotografiile se îngălbenesc, capătă pete care par picături de sânge uscat
E bine
Nu va rămâne de pe urma noastră nimic care să ne dea de gol
Doar mărunţişuri, statuete, rujuri, un bilet de tren, o helancă scâlciată
Nimicuri care ar fi putut fi preabine ale altora
Nu mai bem decât ceai aromatic
Cel negru face rău la inimă
Cafeaua face rău la ten
Vine o vreme când lucrurile rămân încremenite
Nu se mai schimbă nimic
Nu se mai întâmplă nimic
Ceva spune cu încăpăţânare Nu, mulţumesc, sunt obosit
Nu sunt curios
Ce ne trebuie nouă zgârie-norii din Singapore
Ne-ajunge să călătorim în timp pe uliţele copilăriei
Să tragem adânc pe nări
Mirosul de castane coapte şi smochine
Cu cât valurile ne sapă frunţile
Ne spală piepturile de funingine
Cu atât ne strălucesc mai tare
trupurile tinere
Imaculate
În ploaia acelei zile de vară a primei întâlniri
Cât de frumos îi e părul cânepiu, despletit
Şi cât de invincibil e surâsul lui săpându-şi drum spre febra mea
Nu trebuie să mergem la moschee îmi spunea
Ne putem ruga şi în pieţe, în tranşee, în aşternuturi,
O făcea pe furiş prin grădinile publice
Prin trenuri de noapte
Dünyanın ucunda
A crezut în miracolul ascuns în carnea femeii
A iubit doar ce era muritor în mine
Ştie să spună ca nimeni altul "we will" şi "one day"
În timp ce aruncăm cu pietricele de pe buza prăpastiei
Ecourile fac să răzbată până la noi
Zgomotul străzilor copilăriei
Amestecându-se cu vocea bătrânului vânzător de acadele
Şi cu ţipetele pescăruşilor
Care se ştiu întotdeauna încotro e marea
Iar copilăriile şi adolescenţele şi tinereţile noastre, tot mai îndepărtate
Devin una