Anul 2020 a fost despre Clipe. Văzute. Simţite. Trăite

Mi s-a spus că pe LiterNet se fac la trecerea între ani, clasamente:) Şi nu am avut habar de unde să încep... şi nu ştiu nici acum ce să scriu.... dar am ales să scriu aşa cum îmi vine. În dezordine. Despre 2020

Cel mai aparte în anul asta ciudat, a fost pentru mine să îmi dau seama că îmi e bine cu ai mei...

Sigur că sunt multe de spus despre 2020, dar cu siguranţă cel mai marcant este că am fost puşi pe pauză, că ni s-au oprit căile de evadare, de a scapă, de a fugi de inconfortabil. am avut de stat în casă, înăuntru, cu noi înşine şi cu "demonii" noştri. Am avut de a ne confruntă cu tot ce înainte, ar fi avut un spaţiu de scăpare... Acum a fost vorba de A STĂ şi de A FI.

Şi chiar dacă a fost în multe locuri inconfortabil şi deloc uşor, pentru mine, cel mai important lucru a fost să văd că - NU ÎMI LIPSEŞTE NIMIC.

Mint - îmi lipsea, şi încă îmi lipseşte, cafeaua făcută şi băută şi povestită la cafenea (am câteva, nu multe, preferate) - şi nu a fost despre cafeaua în sine. am preferat să nu mai beau deloc... e despre o experienţă şi atât. Pe care nu am regăsit-o în casă. Am transformat-o. Am creat altceva. Dar cafeaua la cafenea rămâne... şi îmi e încă dor de ea.

Dar dincolo de asta, statul în casă în primăvară a fost cu aşa o tihnă şi firesc. Şi cu mulţumire că nu mai avem de fugit... Că nu mai setează nimeni şi nimic program din afară noastră. Că ne putem ascultă corpurile şi sufletele şi unii pe alţii şi să facem şi să fim tot ce ni se potriveşte

Anul meu 2020 a început vesel. Am creat planuri, mici, dar concrete.

Am mers să vizităm un centru de reabilitare canină şi am venit de acolo acasă cu Lara, o căţeluşă salvată şi veselă şi nebună care ne-a salvat în nebunia care a urmat. Nu pentru că puteam ieşi afară datorită ei. Nu am ieşit decât minimul necesar. Dar a adus Viaţă şi mişcare înăuntru. Şi pentru asta îi sunt tare recunoscătoare.


Apoi a fost o vizită la Barcelona. Pe final de ianuarie. Câteva zile în care am evadat din frigul de iarnă şi am trăit la douăzeci şi ceva de grade. Între altele turistice, am avut muuuult Gaudi. Şi un pic de Picasso. Şi îngheţată. Şi fotbal:)

Un Picasso pe care abia acum l-am văzut în perioada lui de... zbatere. Doamne ce bine cunosc zbaterea de când ştii că nu mai vrei să fii cine spun alţii să fii, dar nu ştii ce altceva mai e acolo... Să ai curaj să te laşi în Nimic. Neştiind dacă vreodată va apărea ceva... dacă vei mai ieşi din spaţiul Gol... Să ai curaj să trasezi puncte. Şi linii. Să nu umpli repede cu altceva exterior. Ci să îţi laşi interiorul să iasă... În ritmul lui. În forma lui. În forma TA... ce greu şi ce magic. Şi ce aparte a fost să văd asta în poate cea mai frumoasă expoziţie pe care am văzut-o vreodată.

Andrei are acum 10 ani şi citeşte. Am cumpărat la începutul perioadei stării de urgenţă, când credeam că vor fi şcolile închise 2 săptămâni, vreo 20 de cărţi. Am mers la librăria noastră preferată. Am ales cărţile cu librarul nostru preferat. Şi le-am adus acasă. Şi Andrei a citit. Doamne cum a citit... în 2 săptămâni, cărţile alea erau aproape gata. Am anunţat bunici şi naşi. Prietenii. Dacă au chef de făcut cadouri, să îi ia lui Andrei cărţi. A citit mult mai mult de 100 de cărţi din martie încoace. Şi unele sunt serii serioase. De la Stăpânul Inelelor. La tot ce a însemnat Harry Potter şi Animalele Fantastice. La magica lume a lui Pullman. La seria Eragon. Şi Neîmblânziţii. Şi alte cărţi mai mici sau mai mari. Mult Fantasy. Multă poveste... drumuri iniţiatice. Căutări între laturi de fiinţă... El stă. Le sortează. Le aranjează în bibliotecă - Doamne ce mi-aş fi dorit în copilărie aşa o bibliotecă.... şi citeşte. Citim şi împreună - că asta ne e alt spaţiu. Al NOSTRU împreună... încă zilnic... A citit muuulte mii de pagini în lunile de pandemie, de stat în casă, fără alţi copii. A citit. Şi am povestit. Şi iar a citit... şi e clar că merge tot mai adânc în poveste. Are deja autori preferaţi. Am descoperit împreună autori pe care eu nu am avut onoarea să îi descopăr până acum. Că eu am citit doar cărţi "serioase" după ce am devenit adult. Dar uai cum e să mă las în poveştile astea. Că am citit şi eu apoi:)

Nu o să îl uit niciodată pe Andrei întrebând în mijloc de Poveste fără sfârşit (că daaaaa, Michael Ende a fost de departe cel mai magic şi revelator în perioada asta - şi nu doar cu povestea lui fără sfârşit ci cu... practic tot ce s-a tradus în română din operele lui:)) dacă "vrăjitoarea asta până la urmă moare, sau o învăluie binele...". Exact aşa a formulat... în mijloc de punct culminant al poveştii... că da... aşa trăim... că e final. Mereu. Şi trebuie să fie Final...

Cred că aş putea scrie despre cărţi fără să mă opresc. Dar o să iasă atunci un roman în loc de articolul ăsta aşa că trec mai departe:))

Muzică. Ce ne-am fi făcut fără muzică perioada asta? Am stat cuminţi în casă şi am luat bilete online la tot ce am prins. Operă. Balet. Concerte ale Filarmonicii. Iniţial multe au fost oferite gratuit. Am învăţat în timp că vreau să ofer... şi am căutat căi să susţin Arta... Aşa că am donat unde nu se cerea bani pe bilete. Şi am plătit bilete unde aveam opţiunea.
Artişti diverşi s-au adunat singuri în propriile sufragerii şi au oferit clipe de conectare şi de tihnă...
Am ascultat folk cu Ionuţ Mangu în fiecare vineri în primăvară. Şi doamne ce vindecător a fost.
Am cumpărat albume Ada Milea şi am revăzut piese de teatru văzute poate de zeci de ori...
Am susţinut conturi de Patreon. Şi încă susţin aşa artişti.

Şi îmi e dor de a merge în sala de spectacol.
Am apreciat mult spectacolele care au venit la mine...
Dar îmi e dor să mă las 4-5 zile pe teritoriu la Electric Castle. Într-o altfel de lume de poveste... Ridicată de muzică. Mişcată de artă. Trăită de energie în mişcare. Vibraţie. Şi clipă... Veselie şi entuziasm...
Îmi e dor să merg la teatru şi să aplaud până mă dor palmele. Să trăiesc cu actorii. Cu soliştii... cu cei care lasă arta să curgă prin ei, pentru noi.

Mi-a fost dor de film. Şi am trăit un mini TIFF anul asta. Am Savurat tot. Zilnic. Cât de mult am putut. Cu Andrei şi fără el. Film de calitate. Nu Netflix (nu am nimic cu Netflix... doar că am nevoie uneori de mai mult). Am nevoie uneori de a rămâne zile întregi şi nopţi cu întrebări deschise de un film. Cu o trăire râcâită de vreun actor care în jocul lui, m-a trăit pe mine. Filme în care poate uneori nu se întâmplă nimic în afară. Dar lumi înăuntru...

Şi ce interesant că acum nu pot da niciun titlu pentru... "top". O să scriu doar şi aici că Premiul cel mare îl dau echipei de Oameni care în anul ăsta ciudat, au ales să ne organizeze festival de film. Să ne ofere, în siguranţă, clipe de viaţă... ei merită menţionaţi pe fiecare poziţie a clasamentului. Ei. Şi toţi artiştii care nu doar au creat, dar au venit spre noi în vremurile astea ciudate. Şi ne-au învăluit în normal. Şi ne-au lăsat să creştem...

Toamna am trăit-o adânc. Parcă tot anul asta a fost o Toamnă. Retragere înăuntru. Liniştire... roade ale muncilor de dinainte... dar cu o lumină blândă şi în tihnă. Parcă anul asta am avut timp să trăiesc ciclicitatea naturii. Parcă "nemaifugind" (iertaţi-mi cuvântul inventat, dar era musai aşa acum), a fost spaţiu în mine să mă simt în ciclicitate cu luna. O dată în creştere, plină, în exterior... apoi retrăgându-mă, în linişte, luminând doar înăuntru... Şi o altă ciclicitate, mai largă. Cu mişcări mai fine. Mai puţin evidente... cu anotimpurile... care parcă anul asta au trecut de la iarnă, la toamnă şi iar la iarnă.

Ne-au chemat să stăm un pic ascunşi. Să ne lăsăm să ne odihnim. Să nu ne mai consumăm aiurea. Să alegem conştient unde ne mai oferim energia. Să ne construim interior. Că acolo contează.

Anul ăsta a fost tradusă în română o carte despre Menstruaţie (Darul Femeii - DeAnna L'am). Şi am simţit că e atât de aparte că a ajuns să se vorbească şi altfel despre Femeie. Să vedem şi să valorizăm femininul... să nu mai ascundem. Să nu ruşinăm. Să creştem fetiţe mândre de corpul lor. Conştiente de puterea lor creatoare. Şi de Magia din ele. Era nevoie de pasul asta. E unul atât de mic şi de neînsemnat. Şi totuşi necesar.

Şi în acelaşi context, anul asta am sărbătorit şi ziua Bărbatului. Pentru că ziua Femeii era mereu sărbătorită. Dar ca urmare a gândurilor legate de Patriarhat, ziua Bărbatului a rămas mereu în umbră. Ca şi cum "ei au fost suficient în lumina reflectoarelor". Dar anul asta a însemnat pentru mine... one-by-one. Aşa că nu a fost o zi a bărbatului generală. Ci una de apreciat Oamenii pe care îi am şi i-am avut aproape. De amintit adânc că Andrei e băiat. Şi că avem nevoie în jurul nostru, pe lângă femeile care deja de mult au început să se vadă în măreţia lor, şi de bărbaţi care îşi dau voie să fie...

Anul asta am avut onoarea să îl văd pe Andrei crescând. Să văd Omul care devine. Trăiesc tare adâncă recunoştinţă pentru spaţiul creat acum... doar în bebeluşia lui a mai fost atâta timp de a descoperi magia din fiecare trăire nouă... Apoi chiar dacă viaţa noastră e una relaxată, tot s-au pierdut clipe printre programe planificate... şi anul asta, am primit iar Clipele.

Iarna am dus-o iar frumos. Am Sărbătorit. Dar nu atât în afară, cât Lumina pe care întunericul iernii, întunericul exterior, ne invită să o aprindem fiecare înăuntru. A fost magic să ducem fiecare zi de Advent tot mai adânc. Să lăsăm apoi să se deschidă Nopţile Sfinte şi să intrăm cu ele în ce au de adus pentru noi...

De Revelion o prietenă ne invită să stăm în linişte. De pe la 23.30 până după 00.15... să fim în meditaţie. Să lăsăm anul vechi să treacă şi să primim anul nou dincolo de agitaţia lumii. Sigur că Revelionul cu un copil nu are spaţiu pentru o aşa organizare. Dar ştii?? Exact la miezul nopţii. De la fereastra bucătăriei unui apartament mic, la etajul 7 într-un cartier de blocuri dintr-un oraş mare, exclamând woooww şi uaaaaa şi uuu... la fiecare din artificiile care brăzdau cerul, aprinzând şi noi steluţe din acelea de când eram şi eu copil, ţinând în braţe un băieţel zgribulit de la geamul pe care tot el nu mai voia să îl închidă... Am simţit pace. Tihnă. Şi linişte...

A fost mai mult decât o meditaţie... a fost Meditaţia Iubirii. Atunci. Acolo. Cu cei puţini dar incredibil de dragi din jurul meu. În mijloc de agitaţie exterioară... Înăuntru era cald. Şi linişte. Şi clar.

Anul ăsta a fost despre Distanţă. Şi Aproape. Parcă am descoperit ce înseamnă Aproape. Şi am întărit unele din relaţii. Poate altele au primit distanţă şi mai mare. Dar ştiu că anul asta am apreciat fiecare clipă de Împreună. În orice formă s-a manifestat.

Anul asta a fost mult despre pierderi. Au fost multe în jurul meu. Şi unele dramatice. Nu au ajuns aici, în familia mea... dar au creat o... atenţie aparte la ce avem. La ce Este. La a nu mai uita că totul e atât de efemer...

"Umblă îngerii tot timpul. Trebuie doar să fim treji la aripa lor"
Asta mi-a spus cândva un prieten. L-aş face renumit pentru citatul asta... e unul din lucrurile care au săpat cel mai adânc în mine...

Am primit într-o zi o jumătate de nucă în cale. Şi aveam în buzunar o inima roşie de lână. S-au potrivit perfect.


Venind într-o seară acasă, în curtea blocului, o curte de blocuri comuniste, mari şi înghesuite, doar betoane şi deloc viaţă, am ridicat privirea. Se vedea luna. Şi stelele. Şi de la un geam, prin ţeava de la centrală, ieşeau fum şi abur. Şi pentru că în geam era o instalaţie aprinsă, fumul părea din vălătuci albaştri şi verzi. Părea că e un dragon care suflă... Am zâmbit. Aşa. Între betoane. Şi de atunci, în fiecare seară revenind acasă, am păşit încet... să nu trezesc dragonul în curtea blocului... şi totuşi îl pândeam... pun pariu că şi el pe mine...:)

O zambilă a înflorit în ajun de Crăciun. Din câţiva bulbi uitaţi pe balcon. Doar atât... Am descoperit frunzuliţele verzi răsărite din bulbii crezuţi uscaţi, căutând ceva aiurea prin nişte cutii depozitate... Am adus ghiveciul în casă şi am avut flori. Parfum. Viaţă. Cadou. În forme neaşteptate. Că aşa a fost anul asta. Darurile au continuat să vină. Dar în formă foarte nouă. Cere multă trezire să vezi şi să simţi...


Un copac care aştepta o inimă. Şi eu o aveam în buzunar.
Un curcubeu văzut de la etajul 7 între blocuri gri şi betoane fără viaţă.
O aripă de fluture găsită cu un an înainte pe terasa unde am stat o lună în vacanţă în Thailanda. Neştiind nebunia ce va urma peste un an. Aripa păstrată într-un caiet. Caiet ce a devenit jurnal de creaţie într-un curs online de scenografie pentru copii...


Şi totuşi, Viaţa e peste tot dacă alegi să te uiţi la ea...

O cafea băută cu Andrei pe terasă la Meron în a doua zi de Crăciun. Povestind despre regie. Scenografie. Creaţie de afişe... despre pasiuni şi experienţe. Recunoştinţa adâncă pentru viaţa pe care am trăit-o până acum. Pentru experienţe. Şi creştere...

Fiecare dimineaţă începută cu tihnă. Cu cafeaua în mâna. Sau un ceai. Şi privire ochi în ochi... ne-singur. Şi poveşti. Uneori fără cuvinte. Cu un câine şturlubatic care îşi trăieşte adolescenţa nebună într-un apartament. Cu un copil care îşi descoperă fiinţa clipă de clipă şi asta arată în multe feluri. Toate magice. Unele exasperante. Altele cu luptă. Altele atât de în curgere că parcă aş sta să le prind... să nu dispară...

Anul ăsta am continuat să lucrez cu lână. Să las mâinile şi sufletul să dea forma care se cerea făurită. Am fost la târguri. Şi chiar dacă am păstrat distanţa, şi am purtat mască, şi am fost cu atenţie şi grijă unii faţă de alţii, a fost la fel ca mereu, cu Privire în ochi şi simţit de suflet.


Anul ăsta mama mea tânără, a împlinit 60 ani. În plin lockdown. Aşa că am creat un party virtual. Folosind tehnologia. Să nu fie singură aniversând.

Anul ăsta bunica mea încă trăieşte. Bătrână şi mică. Dar apucă să îşi vadă strănepotul crescând. Şi anul ăsta de Crăciun, băieţelul ăsta drăguţ, a colindat-o la chitară. Cu cele trei prime acorduri învăţate.

Anul ăsta oameni dragi au trăit lucruri grele.
Anul ăsta am dus cu toţii lupte despre care nu vorbim.
(Sau poate despre unele vorbim. Şi aşteptăm să fim îmbrăţişaţi.)
Anul ăsta am trăit înăuntru.
Am construit înăuntru.
Şi anul ăsta a trecut.

*
Iubesc să beau în 2 ianuarie, cafeaua pe terasă la soare. Să îmi bată lumina caldă în ochi şi să fiu... atât. E frig. Dar soarele încălzeşte în feluri în care dă Speranţa.

Anul 2020 a fost despre Clipe. Am avut ocazia să nu mai fug. Şi să Văd Momente. Nu îmi doresc altceva pentru 2021. Doar să pot şi anul asta, să simt toate clipele care îmi sunt oferite...


Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 31 ianuarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)