26.01.2021
Cu ce să încep? Cu faptul că mai ieri scriam articolul despre 2019? Un an despre care aveam senzaţia că a fost greu şi eram mulţumită că l-am încheiat împăcată? Nu zic că nu a fost, dar...:)

Pe cât de împăcată şi de liniştită am încheiat anul 2019, pe atât de agitată şi nerăbdătoare am început anul 2020. Eram disperată să se întâmple lucruri, să muncesc, să mă întâlnesc cu toată lumea; intrasem iarăşi în periculosul gând de a nu rata ceva. După "la mulţi ani"-ul de la ora 12, parcă am pierdut cu totul picul de răbdare pe care îl învăţasem în anul precedent. Se activase iarăşi titirezul-Silvana - "Sigur, ne vedem.", "Da, câte spectacole? 7? Sigur.", "Începem, da. Pe toate odată, normal.", "Mergem, da, da. Mergem, fac eu cumva.", "Mai am ceva mâine, dar mă descurc.", "Abia aştept!". Şi făceam toate astea şi da, abia aşteptam să se întâmple altele.

Nu eram odihnită după maratonul de anul trecut, dar nici nu aveam stare. Şi s-au pornit. Spectacole, repetiţii, proiecte noi, organizat zi de naştere, organizat aniversare Replika, întâlniri cu toată lumea cu care nu ai apucat să te vezi în ultima jumătate de an, telefoane peste telefoane (dar nu ăla pe care îl aştepţi), programări peste programări, văzut spectacole (că vorba aia, după ce începi ca lumea treaba, nu mai apuci), petreceri, concerte, locuit temporar cu o prietenă (lucru salvator, de altfel!), drumuri, ieşit musai când ninge - că nu ştii când mai prinzi, râs, plâns, nu ştii să răspunzi clar la întrebarea "ce faci?". H A O S.


Cam aşa a fost prima lună şi jumătate. Apoi viaţa a zis STOP JOC. Au început să apară cele 8 ore dormite noaptea, a dispărut cafeaua, s-a descoperit ceaiul, s-a scos de la naftalină aragazul. Am salutat destul de entuziasmată noul stil de viaţă, chiar dacă visam noaptea că beau Cola. Dar nu era suficient. Mergeam cu greu la repetiţii, prinsesem o mică teamă de spectacole, aveam chef să ascult muzică şi să scriu. Reluasem de ceva vreme plăcerea mai veche de a scrie şi sufeream că nu am destul timp pentru asta. Renunţasem să mă mai uit la ştiri sau să mă alimentez cu multe informaţii, pentru că "simţ enorm şi văz monstruos". Cu toate astea, ajunsese şi la mine ştirea cu virusul din China, care a pătruns în Europa. Dar la noi era soare, iar eu beam apă şi ceai.

Zâmbeam, nu chiar superior (dar aproape), când colegii îşi mai luau câte o conservă, două pe lângă cumpărăturile obişnuite. Eram prea preocupată de ceea ce se întâmplă în interior, ca să dau multă atenţie exteriorului. Şi glumeam, pentru că una dintre cele mai solide relaţii ale mele este cea cu umorul. Nu m-a dezamăgit niciodată. Iar dacă eu am făcut-o, sigur m-a iubit aşa cum sunt, pentru că nu m-a părăsit.

Şi uite, că de bine ce mă "distram" eu, pe 9 martie aflam că se suspendă orice activitate cu public în teatre, iar pe 12 martie repetiţiile. Nu vă mint. M-am bucurat. Nu am crezut că e o problemă care se va rezolva în două săptămâni. Eram sigură că va dura mai mult, dar nu am stat să mă gândesc la asta la început. Mă bucuram de linişte, soare, caiete scrise, muzică, flori. În toată perioada de carantină am avut sute de flori în casă. M-am reîmprietenit puţin cu pianul. Mi-am simţit foarte aproape "comunitatea". E un sentiment foarte liniştitor să vezi că ai în jur oameni care se gândesc şi la alţii. Chiar dacă, privind acum în urmă, îmi dau seama că eu o făceam mai puţin în perioada aia. Primeam aproape la fiecare 2 zile 2-3 telefoane - "Merg la cumpărături. Ce îţi aduc? Ai nevoie de ceva?". Uneori mă trezeam pur şi simplu la uşă cu nişte plase. Sunt foarte norocoasă. Ştiu asta şi sunt recunoscătoare. Câţiva dintre prietenii mei, care ştiu şi ei că sunt norocoasă, glumeau - "Ce? Are nevoie Silvana de odihnă? Are nevoie de o pauză? Să oprim planeta! Pandemie." Departe de mine gândul că am o asemenea putere, dar mă amuzam copios cu ei. Şi, în egoismul meu temporar, mă bucuram că nu "stau" doar eu. Că pot să mă bucur de linişte şi de pasiunile mele fără să "pierd" nimic. Ce copil...

Dar pe lângă norocoasă, eu sunt şi lipicioasă. Lipsa îmbrăţişărilor mă făcea să simt că mă ofilesc. Faptul că nu puteam să împart mâncarea pe care o găteam cu altcineva, cum făceam de obicei, aproape că mă paraliza, mă usca. M-am şi oprit din gătit din cauza asta. Am ieşit treptat din cochilie şi m-am axat tot mai mult pe exterior. Deja începusem să am prieteni care se îmbolnăveau.

Aşteptam acel 15 mai cum aşteptam în copilărie vacanţa, să merg la bunici. Apoi 1 iunie. Şi tot aşa. Ce schimbare de perspectivă asupra datelor limită!:)

Când mi-am revăzut prietenii cred că am înţeles ce simte un căţel când se întoarce acasă stăpânul. Parcă nu mai ştiam să vorbesc, nu ştiam exact cum să mă port. Îmi venea să sar şi să ţip. Nu auzeam aproape nimic din ce spuneau. Mi se părea suficient că sunt în faţa mea.

Nu am fost, totuşi, iresponsabilă. Am avut mare grijă. Mă întâlneam în exterior cu oameni, mă spălam pe mâini în continuare, curăţam cumpărăturile. Deja devenise un întreg ritual intratul în casă. Ajunsesem să fac şi o plecăciune după ce terminam cu dezinfectatul. Mă distrez cu mine.

Şi apoi, brusc, iar 13-15 ore de muncă pe zi. Repetiţii. Spectacole online. Spectacole puse la sertar pentru când s-o putea juca în săli. Spectacole noi ieşite la public. Spectacole. Repetiţii. Şi iar pauză de întâlniri. Pentru că chiar dacă te întâlneşti afară, tu repeţi cu 5-15 oameni pe zi şi poate sunt în categorie de risc şi nu vrei să le faci rău. Aşa că nu te vezi cu alţi oameni cât repeţi. Şi mergi peste tot pe jos, că şi aşa e frumos afară. Nu am mai circulat cu RATB sau metrou din februarie. Sigur, chiar şi aşa, parcă la un moment dat te doare capul, parcă simţi ceva în gât, parcă ţi-e puţin rău. Test. Ok. Repetiţii. Spectacole. Test. Repetiţii. Repetiţii. Test. Repetiţii.

De la sfârşitul lui noiembrie am experimentat şi eu conceputul de a lucra de acasă. Între 3 şi 7 ore de Zoom pe zi. Frumos, dar nu prea. Casa s-a transformat. A apărut un green screen la mine în sufragerie. Făcut la teatru, frumos. Cărat de mine acasă. Net schimbat. Cumpărat becuri, nu profi, se arseseră câteva de la candelabru. Dă jos tabloul, pune ecranul. Nu stai bine aşa. Mută ecranul, pune la loc tabloul, ridică laptopul, dă jos căştile, "Sunt prea albă", "Nu, eşti ok", "Ok, nu mai schimb", prietenii apoi - "Erai puţin cam albă". Prea târziu.:)

22 decembrie. Cadouri. 23 decembrie. Test. Plecat la părinţi. Crăciun. 29, 30 decembrie. Radiografia anului. Pace. 31 decembrie. Test. Revelion.


Pe scurt, 2020 va rămâne pentru mine anul în care:
Am făcut curăţenie în interior şi în exterior, conştient şi inconştient
Am fost la Stand-Up Poetry la Guerrilla şi am avut emoţii la fel de mari cum am avut la singurul blind date la care am fost vreodată
Mi-am consolidat nişte relaţii de prietenie preţioase
Am avut cele mai frumoase sărbători de Paşti cu Cişmigiul descătuşat în faţă şi toaca de la mănăstirea din mijlocul Bucureştiului
Am avut un grad de paranoia pe care sper că nu-l voi mai atinge în această viaţă
Am scris mult, pentru că am simţit mult şi am reuşit să concretizez asta (şi) într-un site
Am ascultat foarte multă muzică clasică, rock (de toate felurile), pop, disco
Am dansat cât pentru ultimii 5 ani
Am lucrat la 6 spectacole (mai multe decât în 2019)
L-am văzut / ascultat pe fratele meu (pianist stabilit în SUA) mai mult decât în toţii anii de când a plecat
Am participat la zile de naştere şi întâlniri online (şi mi-a plăcut)
Am văzut cele mai puţine spectacole din oricare alt an (deşi oferta a fost ca niciodată)
Am visat într-o noapte multe difuzoare în oraş, în care se auzea "Gata, s-a terminat", apoi muzică şi noi ieşeam din case alergând să ne găsim şi să ne îmbrăţişăm
A existat un om cu care am vorbit la telefon 360 de zile din 366 de anul ăsta, uneori de mai multe ori pe zi
Am observat mai bine ca niciodată ce prăpastie se poate crea între oameni cu păreri diferite
În afară de faptul că fratele meu nu a putut veni acasă, am avut Crăciunul mult visat în familie (doar noi, în linişte, fără sute de colindători şi vizite - un Crăciun ca al tuturor prietenilor mei)
Am descoperit din nou cât sunt de norocoasă şi ce prieteni buni am
M-am uitat cel mai puţin la televizor
Am plâns cel mai mult asumat
Am râs cu sughiţuri în fi-e-ca-re zi
Am simţit cel mai bine diferenţa dintre singur şi însingurare
Am reuşit să am de câteva ori, foarte clar, privirea de ansamblu
M-am împrietenit cu Silvana mică şi am luat-o cu mine
Nu am mai cerut de la mine mai mult decât pot

A fost greu. Cum a fost pentru toată lumea. Dar, poate mai mult ca niciodată până acum, am văzut că cele mai multe resurse şi repere sunt în noi. Şi că, într-adevăr, dincolo de momentul în care avem senzaţia că nu mai putem, se deschide un tărâm larg, în care ne dăm seama cât de mult mai putem de fapt. Avem nişte puteri de care nici măcar nu suntem conştienţi.

Nu aştept de la 2021 ce nu pot să aştept de la mine. Am încredere în bunătate, în compasiune, în tandreţe, în iubire. Am mare încredere în noi. Şi vă doresc în continuare sănătate şi gândul bun.
*

Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 31 ianuarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus