Augustin Ioan: Nu ştim când anume, în sens temporal, a apărut un templu prim. Depinde cum definim termenii. Dacă suntem în căutarea unui spaţiu sacru, şi acestuia trebuie să îi dăm o definiţie: e un loc pe/în care au loc ritualuri, cu ritmuri diferite, dedicate unui eveniment, sau unei fiinţe transcendente. Dacă îi este definit un centru şi limite, iar ceea ce se află în interiorul limitelor pare să sugereze ceva radical diferit (alteritate radicală este chiar definiţia sacrului după Rudolf Otto) decât ceea ce este în afara lor, atunci putem presupune că ne aflăm dinaintea unui astfel de loc sacru. Apoi intervine stabilitatea acestor limite, prin construire, generând un spaţiu non-natural pentru ritual, un loc public pentru performarea acestuia.
Din acest punct de vedere, foarte probabil, cel mai vechi templu este cel de la Göbekli Tepe, în sud-estul Turciei de azi, aproape de graniţa cu Siria, care pare a avea circa 12.000 de ani (Gobeklitepe | The Oldest Temple of the World). Ce este straniu la această incintă este că precede agricultura, care, până la el, părea a fi precondiţia pentru apariţia faptului religios şi, deci, a construcţiilor dedicate. S-au mai făcut anunţuri despre asemenea alcătuiri mai vechi, dar, deocamdată, nu au fost confirmate arheologic.
T.C.Z.: Cum ne amintim de templele prim şi secund, de la Ierusalim?
A.I.: Despre Ierusalim avem mărturii şi din Biblie, dar şi din arheologia biblică. Primul templu a început cu constituirea resurselor spre a-l construi şi cu o revelaţie a formei şi proporţiilor sale avută de regele David; tot acestuia i s-a revelat faptul că nu el îl va construi, ci Solomon, ceea ce acesta a şi făcut. Ca şi în cazul piramidelor, legendele abundă: materialele cele mai nobile au fost aduse din Liban, cu acordul regelui Hiram, care a(r fi) trimis şi un arché-tekton, pe Hiram Abif, să asiste edificarea. Or, acest prim-arhitect este disputat şi de breslele de constructori operativi, până la arhitecţii de astăzi, dar şi de constructorii speculativi, după 1717; şi unii şi alţii ţin doliu după ce fondatorul ar fi fost ucis de calfele sale şi, ca urmare, încă şi astăzi, se îmbracă în negru.
Vechiul Testament este, de altfel, o colecţie de legende cu privire la tentative succesive de reconstrucţie, după robia babiloniană, vezi capitolul Neemia. Un al doilea templu, fastuos, a fost practic reclădit de Irod cel Mare şi acesta e cel legat şi de Noul Testament, în care a intrat şi Iisus, cel din scena cu zarafii, din curtea templului. În anul 70 d.H., templul acesta a fost complet demolat şi Ierusalimul - devastat. Se păstrează Zidul zis al plângerii, cu toate tunelurile sale (în parte, vizitabile). Pe amplasamentul prezumat al templului propriu zis, care fusese anturat de nenumărate alte spaţii de depozitare şi activităţi colaterale, a fost edificat Domul Stâncii, care acoperă locul mitologic al ascensiunii lui Mahomed. Tot acolo se mai află o moschee, Al-Aqsa, iniţial biserică ridicată de cruciaţi. Templul propriu zis avea, la intrare, două coloane, pe numele lor Jaqin şi Boaz, apoi o cameră sfântă (naos) şi o Sfânta Sfintelor, unde se va fi aflat chivotul legământului, cel purtat de evrei prin deşert şi care va fi conţinut Tablele Legii. O structură care se regăseşte şi astăzi în structura bisericii creştine, dar şi a sinagogilor. După episodul iconoclast, fervoarea cu care creştinii bizantini au adus (înapoi) icoane în biserici a impus apariţia iconostasului, numit de teologul rus P. Florenski o pregustare a cerului, care, cu perdelele sale, a creat aceeaşi structură ca aceea a templului, între un naos pentru credincioşi şi un altar pentru oficianţi.
Dar biserica are, în realitate, trei (re)surse formale. Prima este templul din Ierusalim. A doua este camera de oaspeţi din casa cuiva din Ierusalim, unde s-a săvârşit cina cea de taină şi, deci, prima Euharistie. Şi templul fusese numit Casa Numelui Domnului, dar, o dată în plus, biserica primeşte, astfel, ceva din domesticitatea unui cămin: este, de pildă, locul unde putem plânge nestingheriţi. Şi cealaltă este bazilica, spaţiu al împărţirii dreptăţii înainte de edictele lui Constantin cel Mare (cel numit de biserică întocmai cu Apostolii). Bazilici avem şi noi, îndeosebi în Dobrogea şi e păcat că nu celebrăm mai explicit, în bisericile cele noi care se fac astăzi, măcar acolo, această structură spaţială originară. În timp, crucea a modificat bazilica, apărând exedrele laterale şi, deci, spaţiul cruciform, în vest cu transept, intersecţia acestor braţe ale crucii fiind surmontată de un sistem de bolţi şi, cel mai sus, cupola (sau, în timp, o turlă peste care se află o cupolă).
(va urma)