23.01.2021
Cred că era final de aprilie când un fost coleg de liceu mi-a zis că, odată cu pandemia, răspunsul meu la întrebarea recurentă "ce mai zici?" devenise "nimic". Pentru că se anulaseră toate repetiţiile şi spectacolele intrasem într-o stare de hibernare în care orice fel de activitate nu mi se părea că merită efortul; la ce bun să citeşti, să găteşti sau să ştergi praful dacă sunt închise teatrele?! Mai mult, aveam impresia că toată lumea din jurul meu fructifică într-un fel timpul pe care eu îl pierdeam.
Dar teatrele sunt închise. Ce faceţi?!

Mi-am dat seama că până pe 15 martie starea mea de spirit era dictată exclusiv de numărul orelor pe care le petreceam în teatru. Nu e o concluzie la care ai vrea să ajungi în pandemie. Nu concepeam că aş putea să-mi folosesc energia pentru altceva, darămite ceva creativ. Dar trebuia să fac ceva, orele treceau şi erau în afara teatrului. Am zis să îmi ocup timpul cu o activitate care măcar dădea impresia de a fi folositoare şi pe care o neglijasem la un moment dat din cauza repetiţiilor: disertaţia. N-am fost niciodată un împătimit al puzzle-lor şi cât banana bread poţi să mănânci?


"Lasă, să fie acolo, poate o să-ţi trebuiască" era un titlu cam lung şi ar fi trădat şi faptul că nu aveam de gând să mă implic prea mult în scrierea lucrării. Dar am descoperit cât de bine e să citeşti despre un subiect care te interesează şi să asculţi alţi oameni care sunt la fel de interesaţi de el discutând. Başca, tema lucrării a ajuns să mă entuziasmeze mai mult decât m-aş fi gândit vreodată, ceea ce ar trebui să fie şi scopul unei disertaţii, mă gândesc. Am reuşit chiar pentru câteva momente să uit că orele în care citeam nu erau deloc petrecute în teatru. În plus am trăit şi pe muchie de cuţit, atunci când m-am dus să ridic o carte de la poştă.


După ce am predat disertaţia m-am trezit că iarăşi nu trebuia să îmi pun alarma să sune dimineaţa, lucru pe care nu-l doresc nimănui. Dar din moment ce în ultima lună am citit şi scris despre mecanisme comice, am zis să încerc ce am învăţat şi practic. N-am mai aşteptat să treacă pandemia ca să reluăm repetiţiile şi am început să lucrez la un proiect video dedicat paginii de Facebook a teatrului, inspirat din producţiile instituţiei, care avea ca scop declarat popularizarea acestora în mediul online...
... Mă filmam spunând glume despre spectacolele în care jucam.

Era o idee mai veche pentru care am găsit timp doar odată cu pandemia şi care m-a prins imediat. Orele în care mă uitam la filmările spectacolelor nu erau chiar ca cele petrecute în teatru, dar e uşor să omiţi asta în timp ce cauţi pe youtube cum se pune o explozie în Premiere Pro pentru noul tău episod de Re-act.


Şi pentru că nimic nu este mai "ore în teatru" ca orele în teatru, am început să fac Două scaune şi-o masă, o emisiune destinată tot mediului online, de data aceasta cu invitat, în care ironia şi satira se împleteau, dând spectatorului o ocazie unică de a privi în spatele "măştilor" pe care le poartă actorii teatrului, cunoscându-le astfel şi viaţa dinafara scenei...
... Spuneam glume unul despre celălalt şi eram filmaţi de cei de la tehnic.

Perioada asta a venit cu alte încercări: editarea dura mai mult timp, suprapunerea programelor era dificilă şi era pentru prima oară când trebuia să scriu glume despre cum arăt eu. Cred că a fost proiectul la care mi-a plăcut cel mai mult să lucrez şi am auzit că între timp a apărut o variantă cu buget mai mic şi în America, Between two Ferns, sau aşa ceva.


La ce cantităţi de banana bread se mâncau în carantină, era doar o chestiune de timp până când cineva începea să facă glume pe seama mâncării. Am tras eu paiul scurt şi am început să filmez şi editez două reţete, una de piept de pui, una de orez cu legume, în care încercam să strecor glume scrise de mine, de casă, nu te doare capul de la ele. Am descoperit cât de mult îmi place umorul absurd, de nişă, şi ce satisfacţie ai atunci când pui pe youtube ceva făcut de tine 100%. Orele petrecute în teatru erau deja o necesitate a trecutului, atunci mă gândeam doar la al treilea episod care nu a apărut, dar pentru care am titlul Reţetă de guacamole şi de ce dispare clasa de mijloc.

E surprinzător şi pentru mine cum m-am schimbat din martie. Cred în continuare că măsura unui actor e dată de orele petrecute în teatru, dar am simţit şi satisfacţia pe care ţi-o dă materializarea unei idei la care te-ai tot gândit fără să o duci la capăt. E o realizare importantă pentru mine şi sper ca data viitoare să recunosc tiparul şi să acţionez mai repede şi curajos.

La toate proiectele video din pandemie la care am lucrat am observat că primul episod este cel mai slab pentru că încă nu ştii ce faci, abia de la al doilea lucrurile devin mai clare. Deci, dacă mi-aş permite să dau un sfat, acela ar fi să începeţi direct cu a doua încercare în tot ce faceţi.


*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 31 ianuarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus