le plus-que-parfait
"adio, ani neîmpliniți și curmați de orice altă judecată, ani veșnici și păliți de doruri le plus-que-parfait. încă un an și-ating buza paharului cu aceste două decenii câștigate pe seama unui cartofor cu stofă, jovial, descris femeilor de Wilde. adio, amant bătrân ce ești și bun venit, iubitule, îngrozitorule, minunatule, sfinte 2020."
când l-am primit pe 2020 în viața mea, am surâs cu aceleași speranțe sărace pe care mi le pun în fiecare individ care-mi trece vederea, dar nu și viața: va fi al meu. la fix, priveam spre cer: stelele rămâneau ca lupii, nemișcate și înghesuite de moravuri ușoare, pe când artificiile - fericiri omenești și de durată scurtă, asemenea fluturilor de afară, dar nu de burtă - fugeau zăpăcite precum miorițele în climax. șampania, da, era acolo. la fel și dorința mea de a uita cum l-am primit pe 2019 cu un an în urmă. schimbam placa, pesemne, n-aș fi ghicit că mă schimbase ea pe mine. cu toții eram adunați în mijlocul orașului, ori alegând vreun tovarăș, ori căutând vreo nelămurire rămasă pe masa ospeției. La mulți ani, la naiba să te ia! La mulți ani, tu-ți vinul caucazian! La mulți ani, urâtule, că tot urât ești! La mulți ani și-a pierdut farmecul undeva în timp, când a fost utilizat de prea mulți oameni și de prea puțini bețivi.
însă mai era speranță: cât dădeam să ne întoarcem la casele noastre îmbâcsite de mâncăruri și deserturi dulci-acrișoare, un ansamblu de nicăieri începu cu urătura românească. ne-au adunat pe cei mai de seamă și ne-au invitat să-i privim, să-i răsculăm cu dorurile noastre prenatale de țară, să-i invadăm cu nesfârșita curiozitate. era cât de românește se putea, de la măștile grotești până la bătaia biciului și-ndărăt. era cum căutam eu să fie, în inima Bucovinei, acasă, după un semestru petrecut în Anglia la studii, asemenea unei dezamăgiri patriotești.
eram în Bournemouth când coviduț a zăpăcit și Europa. tocmai ce terminasem al doilea semestru. zborul spre Ro era la o săptămână și puțin distanță. luni, aveam proiect la facultă. marți, introducere în tema celui de-al treilea semestru. e-mail: ședință cu tot anul și profii, subiect: situația actuală. 4 ore și încă vreo 200 de lire pentru schimbarea biletului de avion. miercuri: am împachetat toată camera în ideea că nu mă voi întoarce până în toamnă. joi: acasă. am fugit și nu m-am mai uitat înapoi. izolarea, cursurile pe zoom, propaganda din jur - mâncare de pește. eram acasă și curios de tare, îmi dorisem asta.
am început să scriu pe blog dezbaterile mele intime cu adevărurile sociale născocite peste noapte ba în orașul de baștină, ba în lumea-ntreagă. cu gura mare am strigat cât mi s-a permis. uneori visez la momentul când voi putea striga din toți rărunchii, fără perdea, cu numitori și numitoare și cu nepăsare față de orice tip de relație socială pe care nu pot să le mai port în cârcă mult.
m-am îndrăgostit. oi, Dumnezeule, ce patimă m-o lovit cu toată pasiunea îngerească! am văzut Into the Wild și de atunci am visat doar munte. m-am logodit în sfârșit cu vorbele dulci ale lui Van Gogh, cărora le tot făcusem curte fără dibăcii în ale curajului. am început să iau dealurile la pas și azi și mâine și poimâine și ziua de după și după și de nedupă... până când am consumat iubirea pătimașă și am organizat o noapte albă în intimitatea corturilor, cu o zi înainte de terminarea carantinei în țară - un vot pentru rebeliune. de-a lungul anului, s-a repetat experiența de vreo patru ori, plus cele trei nopți petrecute pe stadionul de la Darabani, în cadrul Zilelor Nordului. prin vară, reușisem să adun mai bine de 15 oameni în jurul focului, îndreptându-le ființele spre ploaia de meteoriți. cădeau dorințe una după alta, de le puteai ori fumega cu lemnul încins, ori expira cu aromele de vin rece.
prin mai am primit oferta pentru East 15, unde aplicasem din nou dintr-un gând ce mă tot bâzâia de la o vreme petrecută în disconfort și neaparținere. am fost acceptată la drama school cea mult visată, la cursul de world performance. și ce să vezi, am avut tăria de a accepta și de-a lua-o de la capăt. prezentul din mine confirmă că a fost una dintre cele mai bune alegeri luate vreodată - și doar știm că la vârsta marilor tragedii ale inimii, alegerile bune sunt o raritate.
de-a lungul verii, am blestemat orice restricție prin simplul act al nesupunerii: am văzut marea de vreo două ori, festivalul de folk și muzică bună, mi-am încercat norocul cu organizarea unui spectacol, vizite, văzut, revăzut pe repeat prieteni și tot așa. nu m-am oprit din a experimenta, din a mă îndrăgosti de cele muritoare și din a le părăsi pentru aceleași idealuri copilărești.
toamna mi-a priit. eram speriată că m-aș fi închis din nou social din cauza diferențelor lingvistice și culturale, dar ce să vezi, am dat de oamenii care trebuie, care te înalță și pe care îi doare la nucă de comportamentele judecătorești pe care le posedă nici mai mult, nici mai puțin, publicul românesc. pe scurt, Southend-on-Sea mi-a ajuns la suflet, cu plajă și actorași aspiranți la un loc.
examenele mi-au hrănit apetitul pentru cunoaștere și dorul de casă: la o zi distanță, ba am dansat și bătut toba în stilurile Africane - care, Dumnezeule, cât de mult se aseamănă cu atmosfera de pe hotarele mamă! -, ba am sărit în toate colțurile scenei drept capră în numele unei reprezentații a obiceiurilor românești. să vezi douăzeci și ceva de studenți, adunați de peste munți și văi, jucând hora în jurul tău, este mare lucru. să-i vezi bucurându-se și veselindu-se, fără a ști însemnătatea acestei tradiții folclorice și de inimă, dar cu toate acestea, împărtășind-o cu tine așa cum a putut fiecare, e o binecuvântare. România te face să crezi că dacă o părăsești, înseamnă că nu ești patriot. doar pentru că am ales să plec, asta nu înseamnă că-mi iubesc țara mai puțin. nu aveți idee cât de înfloritoare poate fi o relație la distanță. un insight ar fi petrecerea de 1 decembrie pe care am organizat-o la casa din Southend alături de câteva colege de curs și de locuință. vreo 5 dintre noi ne aveam rădăcinile în tricolor și uite că nu am uitat de sângele dac. cât de curios!
la finele anului 2020, mi-am mulțumit mie pentru schimbările și experiențele prin care m-am trecut și provocat. și ce norocuț pe sufletul meu, că aveam unde a mă întoarce! acasă. acasă e divin. acasă e așa cum trebuie. anul ăsta mi-a dat tot răgazul de care aveam nevoie să mă bucur de acasă în plinătatea vârstei mature, de 20 de ani, când se presupune că ar trebui să fiu pe picior de plecare 24/24. dacă în primăvară mă pedepseam cu reproșuri legate de nivelul de productivitate de care dădeam dovadă, în iarnă am făcut doar ce m-a tăiat cheful: am citit din nevoie, am scris poezie pe nesăturate, m-am uitat la filme și seriale în toiul Crăciunului de parcă nu mai exista condiția de a nu fi leneș. am făcut și învățat artă din motive pure și cu tendințe copilărești, în sânul familiei, unde timpul se oprește la ușă.
2020 mă va bântui cu toată răscoala pe care a închinat-o spiritului meu libertin și căutător. însă nimic nu-i va întrece pardonul de la sfârșitul dansului, când s-a scuzat cu un sărut și a plecat. ce fire bărbătească! atâta mister pentru nimic. uite-mă în 2021, în ziua în care aveam programat zborul de plecare spre Anglia, încă așteptând în orășelul natal vești despre deschiderea facultăților de peste graniță. o mare vorbă zicea: mult zgomot, pentru nimic!
p.s.: cu toată stima și respectul pentru anul sfârșit și legat cu fundă, propun o stare de exaltare pentru zorii zilelor de mâine. eu mi-am început anul cu o mearsă de 20 de kilometri alături de încă două minți luminate pentru că azi-ul meu e o șansă la mai bine. vă doresc aventură și umor, fie el negru sau de culori pastelate, chefuri lăuntrice care să vă macine ca pe un Bacovia prematur și la cât mai multă viață în jurul vostru când deschideți ochii în miezul dimineții. Sans blague!
*